Ego-ul

Observ ca multe persoane, in ziua de azi, isi iau fericirea din ceea ce vor ceilalti sa vada de la ei si nu din ceea ce vor ei sa faca. Isi iau fericirea din recunostinta celorlalti cu privire la statusul lor. Fie ca au ajuns avocati, medici sau orice alta profesie de cariera, putini sunt fericiti ca fac asta. Multi profeseaza in domeniile astea, de cariera, ori pentru ca asa au vrut parintii, ori pentru ca asa le-a dictat societatea.

Un alt exemplu, la indemana, ar fi acela cu pozele, statusul si asa mai departe, legat de Facebook. Vara asta au fost check-in-uri peste check-in-uri, poze cu marea, apusul, sezlongul, scoicile, nisipul, berea, supele la plic etc.

Suntem dependenti de atentia celorlalti.

Fie ca e atentie in sensul in care vrem sa vada ceilalti cat de bine o ducem si cat de frumos e acolo unde suntem, fie ca e atentie in sensul ca esti cu cortul in Vama, te fac praf tantarii si mananci supa la plic. In cel de-al doilea caz, vrei ca lumea sa vada prin ce greutati treci tu si cat de fain e, si ca in toate conditiile alea vitrege tu te-ai distrat. Majoritatea acestor persoane isi hranesc orgoliul doar cu likeuri si cu shareuri.

In fapt, despre experientele alea nu ar trebui, din punctul meu de vedere, sa stii decât tu, să fii fericit că le-ai trait tu si nu altcineva, sa fii fericit ca tu ai trait experienta aia şi nu sa fii fericit ca lumea iti acorda atentie pentru ceea ce ai facut.

Bineinteles, toti ne dorim sa primim atentie si apreciere pentru ceea facem, dar ar trebui sa iti pui un semn de intrebare daca tu iti iei fericirea doar din aprecierea celorlalti fata de tine nu si din faptul ca tu esti fericit cu ceea ce ai realizat.

De asemenea, sunt de parere ca experientele merita povestite doar daca simti ca ceilalti au ceva de invatat din povestea ta ori daca simti ca ai tu ceva sa le transmiti, ceva cu care ai ramas dupa acea experienta.

În articolul ăsta doar constat, doar reamintesc nişte lucruri.

Nu judec, doar trag un semnal de alarma.