Muncim la birou peste program, muncim și acasă, muncim și în weekend.
Știm că stilul acesta de viață ne afectează calitatea vieții și cu toate acestea, nici măcar nu ne plângem. Dimpotrivă, ne facem un titlu de glorie din a fi „ocupați”; cei care nu „stau peste program” nu prea au șanse să câștige vreun concurs de popularitate printre colegi, necum vreo promovare. Dintr-o necesitate, munca a devenit, paradoxal, o virtute, transformându-ne în membrii unui cult ce ne face să ne ignorăm familia sau chiar sănătatea. Un caz tipic de disonanță cognitivă, pe care îl conștientizăm uneori abia pe patul de moarte. În cartea sa „The Top Five Regrets of the Dying”, Bronnie Ware, o asistentă medicală pentru pacienții terminali, descrie regretul muribunzilor de a fi muncit prea mult și a nu fi petrecut suficient timp cu familia și prietenii.
Muncim pentru Firma animalelor.
A trecut mai bine de jumătate de veac de când Orwell a publicat „Ferma animalelor”, o satiră la adresa socialismului sovietic și, în particular, a lui Stalin. M-a frapat aici mentalitatea legată de muncă similară celei de azi, ceea ce m-a făcut să aleg „firma” drept simbol al capitalismului. În alegoria lui Orwell, vietățile din gospodărie își alungă stăpânii umani și instaurează o ideologie conform căreia toate animalele sunt egale și muncesc pentru propria lor bunăstare.
La fel ca și în societatea de azi, în fermă munca este declarată virtute.
Porcii preiau conducerea și încet-încet instaurează o dictatură, pe măsură ce copiază din comportamentul și atitudinea oamenilor. Celelalte animale ajung să trudească mai mult ca înainte, primind rații de mâncare din ce în ce mai mici. În cele din urmă, porcii se ridică în picioare, celelalte animale nemaifiind în stare să îi deosebească pe respectivii de foștii stăpâni. Un final previzibil pentru noi, cei ce am asistat la prăbușirea (temporară?) a visului sovietic. În mod paradoxal, se pare că evoluția capitalismului a produs în plan individual efecte similare celor imaginate de Orwell, chiar dacă acesta le gândise în contextul unei tranziții de la capitalism la comunism, și nu invers. Paradoxul începe să se limpezească atunci când stăm să ne gândim ce au în comun atât capitalismul cât și socialismul: democrația.
Dar cum a apărut democrația?
La fel cum în Evul Mediu conflictul între valorile creștine și cele militare a produs idealul – imposibil din punct de vedere logic – al cavalerului, așa și democrația este încercarea utopică de a media între două concepte care se bat cap în cap: libertatea și egalitatea. Libertatea duce în mod natural la inegalitate; egalitatea se poate obține doar trăgându-i în jos pe cei de sus, deci încălcându-le libertatea. Dincolo de toate definițiile posibile și privind într-o perspectivă psihologică, democrația nu este altceva decât o împletire de contradicții și deci sursa unei noi disonanțe cognitive. Dar nu e un accident. Istoria e plină de astfel de situații: în rând cu politica, nici teologia nu a stat deoparte – cum împaci logic existența unui Dumnezeu atotputernic și atotbun cu cea a unui diavol independent?
Cui prodest? Cine are interesul și mijloacele de a cultiva astfel de disonanțe la nivelul societății?
Evident, Puterea, sub orice formă s-ar manifesta. Unde și de când? Oriunde există o organizare socială, cel mai probabil din zorii civilizației. De ce? Pentru a obține maximum de profit de pe urma individului. Și pentru a-și legitima acțiunile. În fond, atât religia (vezi cruciadele, persecuțiile) cât și știința (nazismul, socialismul sovietic) pot justifica orice atrocitate. Cum? Ca orice cult, după cum îi spune și numele, prin cultivarea dogmei și a repetiției.
Să aruncăm o privire în istorie, să vedem de ce instrumente dispunea Puterea – cei puțini – pentru manevrarea celor mulți. Pentru sclavul obținut prin război, de altă limbă și credință, nu avea alt instrument decât forța. În cazul șerbului legat de glie, religia ia locul biciului, cu amenințarea iadului și răsplata în rai. Însă catolicismul, o soluție adaptată feudalismului, condamna acumularea de capital și considera munca drept o pedeapsă divină pentru păcatul originar.
Și în limba română, cuvântul „muncă” provine din slava veche, „monka”, care însemna „chin”, sens păstrat și azi. Cuvintele Bibliei, în special cele ale lui Iisus, s-au dovedit neconfortabile pentru viitorii capitaliști, care își doreau respectabilitate pentru ei și productivitate pentru angajați, nu smerenia și obediența de sorginte feudală. Așa s-a născut protestantismul, care scotea Biserica din ecuație și ridica munca la rang de virtute.
Cămătarii anatemizați de ieri au devenit bancherii respectabili de azi, iar profitul a devenit noul idol. Mama păcatelor nu mai era trufia, care afecta statutul nobililor, ci lenevia, care scădea profitul capitaliștilor. Ce te deranjează mai mult: un bețiv și afemeiat sau un leneș? Înclin să cred că primul e tratat cu indulgență și chiar simpatie, așa cum ne arată politica recentă, blamul fiind rezervat leneșului.
Crucea s-a pierdut pe parcurs odată cu apariția fie a consumerismului, fie a socialismului de diverse nuanțe. Dar cultul muncii s-a generalizat.
Infamul slogan nazist „munca te eliberează” pare a se strecura sub cele mai diverse forme în gândirea de zi cu zi. Chiar te eliberează? E adevărat că progresul tehnologic a atras după sine creșterea productivității, lucru care a încântat Puterea.
Dar au azi muncitorii din construcții mai mult timp liber decât sclavii care au construit piramidele? Antropologii estimează că omul primitiv, vânător-culegător, se ostenea cam 5 ore pe zi pentru a-și asigura supraviețuirea sa și a familiei. Tu cât muncești azi în același scop?
De ce muncim?
De nevoie, în primul rând, și apoi din condiționare. Repetarea dogmelor zilei începe de la vârste fragede. Ieri, religia îți cerea să fii smerit, astăzi școala seculară te condiționează să fii productiv, să iei note bune. Cultul muncii e atât de persistent încât unii ajung să se auto-convingă că muncesc „din plăcere” – îi las aici deoparte pe ipocriți, mă refer doar la cei care chiar cred asta – cu toate că e un non-sens din punct de vedere biochimic ce sfidează până și bunul-simț.
Nici eu nu scriu de plăcere, ci în speranța iconoclastă de a mă de-condiționa, afirmând lucruri pe care mulți le gândesc, măcar din când în când, dar nu au curajul să le exprime. Munca nu duce la vreo eliberare de dopamină, altfel ne-am înghesui să muncim pe degeaba până la epuizare. Dacă n-ar fi o corvoadă, munca n-ar mai trebui plătită. Ba chiar am plăti noi doar să fim lăsați să muncim. Poate că simțim uneori satisfacție, dar să nu confundăm asta cu plăcerea.
Dacă încă nu ți-e foarte clar ce e plăcerea, gândește-te la cei 4F: fight (lupta), flight (fuga), feed (hrănirea) și f…ck (pe asta o știi și singur). Dependența de muncă („workaholism”) nu e altceva decât expresia unui derapaj emoțional care trebuie tratat, nu glorificat.
Primul lucru pe care îl afli azi când faci cunoștință cu cineva este profesia, nu câți copii are. Scriam mai demult aici despre dezechilibrul dintre muncă și viața personală, în care familia a devenit o cursă contra cronometru, în timp ce biroul pare a fi un rai al socializării, competenței și libertății.
Ce urmează? Ca și până acum, viitorul va fi modelat de tehnologie, în particular de inteligența artificială și medicină. Poate că nu vom mai munci decât din vocație și vom beneficia de venitul universal garantat, spun optimiștii, inteligența artificială va lucra în locul nostru. Dar asta se întâmplă și azi, avem mașini care ne ajută, însă trecutul ne arată că există o relație de inversă proporționalitate între productivitate și timpul liber. Așa că ar putea fi la fel de posibil, grație medicinei, să muncim non-stop. Sau ambele variante la un loc. Sau cu totul altceva.
Celor care mă vor acuza că generalizez, că în firma lor nu e așa etc, le repet ce am spus și altădată: atunci când încerci să sintetizezi manifestările oamenilor, unici ca biologie și experiență de viață, e imposibil să nu atingi un oarecare nivel de generalizare. Altfel aș scrie doar despre atomi și molecule, nu? Că numai acolo există uniformitate. Teoretic.
Și dac-ar fi să iau în considerare și incertitudinea de la nivel cuantic… n-aș mai scrie despre nimic. Așadar, faptul că am generalizat nu înseamnă nimic altceva decât că aspectele despre care scriu se regăsesc într-o măsură mai mică sau mai mare, în fiecare companie.
Ce e de făcut?
Dilemă: dacă glorifici munca, pierzi mai întâi în plan personal, și apoi profesional. Dacă nu, e invers: pierzi în plan profesional și apoi personal. Așa că fă ce vrei, doar să poți dormi liniștit noaptea. Pentru că, până la urmă, tot o să regreți ceva.
Un răspuns
Adevarul este ca, exista riscul si in acelasi timp certitudinea, ca la un momendat in viata, vom regreta. Chiar daca in momentul in care am luat decizii, ne-am asumat orice consecinta.
Dar asta e firea omului.