Cine nu şi-a dorit, copil fiind, să fie tratat de către cei din jur ca de la egal la egal, precum o fiinţă cu drepturi depline? Care dintre noi n-a suferit încă din primii ani de viaţă fiind tratat ca o fiinţă inferioară de către cei mai în vârstă doar pentru că era mic şi mintea sa nu poseda încă “preţioasele” lor cunoştinţe despre viaţă? Care dintre noi nu a fost “educat” să asculte fără drept de apel de cei mai mari şi să renunţe la adevărul său? Şi câţi dintre noi, cei care am fost cândva copii şi am suferit teribil din această cauză, am înţeles rostul şi profunzimea acestor experienţe de viaţă şi am creat un alt tip de relaţie cu propriii noştri copii?
Poate că încă iţi mai aminteşti de câte ori parinţii au decis pentru tine fără ca măcar să îţi ceară părerea, fără să ţină cont de ceea ce simţeai tu, ignorând total faptul că aveai dreptul nu numai de a participa la acest proces, dar şi de a decide pentru tine, indiferent ce vârstă aveai. Şi poate că încă îţi aminteşti de câte ori ai simţit neputinţă, durere, singurătate, furie, devalorizare de sine şi incapacitate de a exprima toate aceste trăiri. Toate au lăsat urme adânci pe care le resimţi şi astăzi, nu-i aşa?
Ei bine, faptul că ai trăit toate acestea nu a fost întâmplător şi dacă îţi permiţi acest lucru, vei fi recunoscător când vei descoperi darul ascuns pe care l-ai primit şi pe care îl poţi oferi acum copilului tău: e suficient să îţi aminteşti ce ai trăit tu, să te pui măcar pentru o clipă în locul său şi vei înţelege, vei vedea şi vei simţi lucrurile diferit. Cum să înţelegi cu adevărat ceva ce n-ai trăit niciodată şi cum să fii determinat să schimbi ceva până când nu ai suferit destul şi nu ai înţeles pe deplin rostul experienţelor pe care le-ai trăit?
Ca părinte, te invit să te opreşti pentru o clipă şi să începi să-ţi pui întrebări.
Ce simt că e cu adevărat important pentru mine? Doresc să îmi demonstrez superioritatea şi autoritatea în faţa copilului meu, să mă impun cu orice preţ şi să îl rănesc aşa cum am fost rănit şi eu sau aleg să fiu partenerul şi îndrumătorul său, să îi recunosc autoritatea şi liberul arbitru în privinţa vieţii sale şi să îi permit să şi le exercite, chiar dacă asta va însemna inclusiv să îi permit să greşească? Ce aleg: ierarhie sau parteneriat? Care dintre cele două alternative reflectă iubirea necondiţionată? Eu am ales şi aleg în continuare parteneriatul.
O să fie simplu să alegi iubirea necondiţionată şi parteneriatul? Nu chiar, pentru că te vei confrunta la fiecare pas cu temerile, cu credinţele şi cu obiceiurile tale şi în mod evident, cu dezaprobarea şi cu judecata celor din jurul tău. În plus, uneori nu vei reuşi să duci alegerea până la capăt. Nu sună prea încurajator, nu-i aşa? Oare merită efortul? În ceea ce te priveşte, numai tu poţi răspunde cu justeţe la această întrebare. În ceea ce mă priveşte pot spune simplu: da.
Aşadar, dacă aleg parteneriatul, începând cu ce vârstă e just să îi permit copilului meu să ia decizii în ceea ce îl priveşte? Păi, începând cu prima sa zi de viaţă! Poate că o să îmi spui că e o nebunie şi că nu e cu putinţă şi în acest caz îţi respect total opinia, însă mie viaţa mi-a demonstrat că este posibil! Cum este cu putinţă asta, mai ales că la începutul vieţii sale copilul nu poate comunica verbal cu ceilalţi şi pare că parinţii trebuie să decidă în totalitate pentru el? E suficient să fii atent, să îţi observi în permanenţă copilul şi să decizi pentru el în concordanţă cu ceea ce îţi arată că simte, chiar dacă asta intră în conflict cu ceea ce e în mintea ta. Şi da, cere părerea copilului tău punându-i întrebări precise în legătură cu subiectul respectiv, apoi observă cu atenţie răspunsul său, observă ce îţi arată el că simte în legatură cu acel subiect. Legătura părinte-copil este una profundă şi poate o să spui că doar în acest caz şi doar uneori funcţionează ceea ce am precizat mai devreme. Din acest motiv am ales să-ţi împărtăşesc una dintre experienţele pe care le-am trăit cu un copil total necunoscut şi nu experienţele avute cu propriul copil.
La un moment dat, o tânără mamă cu care acum păstrez o relaţie frumoasă de prietenie, m-a rugat să o ajut având grijă temporar timp de câteva ore pe zi de fetiţa sa de 11 luni. N-o să uit niciodată cum m-a prevenit că are un copil problemă şi care în plus, nu zâmbeşte niciodată străinilor. I-am spus că cea care va decide dacă eu sunt sau nu persoana potrivită să mă ocup de ea, va fi fetiţa şi nu noi. Când am ajuns acasă la ei, într-adevăr fetiţa nu părea deloc deschisă sau veselă cum sunt de obicei copiii de vârsta sa. După ce am discutat puţin cu mama sa, m-am aşezat în faţa fetiţei, i-am spus de ce sunt acolo şi am întrebat-o direct dacă are sau nu chef să petreacă câteva ore pe zi de acum încolo alături de mine. De asemenea, i-am spus că ea e cea care va decide dacă rămân sau nu acolo. Răspunsul a venit instantaneu, sub forma unui zâmbet superb care a surprins-o pe mama sa. Mai mult, fetiţa a acceptat imediat să se joace cu mine şi, deşi în primele zile m-a uimit apatia şi lipsa sa de chef de joacă, n-a trecut mult şi casa a început să răsune de voie bună.
Pentru mine e doar un exemplu dintre nenumăratele care mi-au confirmat faptul că indiferent cât de mici sunt, copiii înţeleg perfect ce spun şi ce fac adulţii şi ştiu cu exactitate ce este şi ce nu este bine pentru ei. Cât timp sunt foarte mici şi nu sunt prinşi în capcana minţii lor, ei posedă o înţelepciune care ar putea umbri oricând înţelepciunea unui adult!
Cum accesează ei adevărul? Permiţând să fie conduşi de intuiţie şi de ceea ce simt, sau altfel spus având acces direct la cunoaşterea reală, cea a sufletului lor. Din punctul meu de vedere, a considera că un copil nu e capabil să decidă just pentru el deoarece e mic şi nu are cunoştinţe acumulate la nivelul mentalului, reprezintă o jignire profundă adusă fiinţei sale şi un mare neadevăr. Mai mult de atât, cu cât de-a lungul anilor mintea unui copil devine mai plină de cunoştinţe şi mai duală, cu atât e mai mare riscul ca deciziile pe care le ia să nu fie juste şi asta pentru că el, datorită educaţiei, va începe să caute adevărul în mintea sa şi nu în simţirea sa şi pentru că procedând astfel pierde treptat contactul cu sufletul său.
Revenind la conceptul de parteneriat, în mod evident apare întrebarea: asta înseamnă că tu ca părinte te vei conforma cu tot ceea ce îşi doreşte copilul tău? Desigur că nu, pentru că nu întâmplător copilul are nevoie de părinţi care să îl îndrume, la fel cum şi părinţii au nevoie de copii care să le reamintească ceea ce au uitat. Fiecare are de fapt ceva preţios de dăruit celuilalt! Degeaba cauţi reţete standard despre ce şi cum să faci pentru că fiecare fiinţă şi fiecare relaţie e unică.
Numai bunul simţ şi intuiţia te pot ghida fără greş în această călătorie minunată. Cu multă încredere, răbdare, curaj şi perseverenţă, vei şti când, ce şi cum să faci. Când iei decizii, priveşte în primul rând la ceea ce simţi şi apoi la ceea ce gândeşti. Iar dacă greşeşti, aminteşte-ţi că ai o ocazie perfectă de a te iubi necondiţionat şi de a o lua de la capăt cu noi decizii pentru că şi asta face parte inevitabil din drumul tău şi al copilului tău.
Prin urmare, dacă alegi parteneriatul, spune-i copilului tău părerea ta, tot ceea ce simţi şi ştii în legătură cu situaţia respectivă, asigură-l că vei fi mereu alături de el indiferent ce se va întâmpla, aminteşte-i că oricând poate să decidă din nou, apoi permite-i să aleagă. Să nu fii surprins când vei descoperi cât de multe neadevăruri găzduieşte mintea ta de adult, cât de mult adevăr poate exprima un copil şi ce alegeri juste poate el să facă dacă i se permite acest lucru!
Aşadar, parteneriat sau ierarhie? Tu decizi! Eu pot doar să-ţi aduc în atenţie subiectul şi câteva beneficii ale unui astfel de parteneriat:
• ca părinte, ai nişte oportunităţi grozave de a te elibera treptat de propriile temeri, condiţionări şi obiceiuri dobândite de-a lungul vieţii, de nevoia de control şi de aşteptări şi astfel, pas cu pas poţi restabili contactul cu vocea ta interioară
• vei creşte un copil fericit, sănătos, cu o stimă de sine ridicată, responsabil, independent şi capabil să decidă singur pentru el
•vei construi o relaţie bazată pe iubire necondiţionată, respect şi încredere reciprocă şi vei reduce în mod considerabil sursa conflictelor dintre tine şi copilul tău
În încheiere, indiferent că eşti părinte sau copil, doresc să-ţi amintesc că meriţi să zâmbeşti şi să te iubeşti necondiţionat indiferent de câte ori greşeşti şi că niciodată nu e prea târziu să faci o nouă alegere!
Un text de Raveica Atodirese
