Iluzia meritului și mitul gândirii pozitive

Gândirea pozitivă!

Odată, demult, niște călători au dat peste un copac nemaivăzut, imens, vechi de când lumea. S-au apropiat de el și plini de curiozitate s-au apucat să-l studieze. Rădăcinile erau groase și întortocheate. Trunchiul, plin de noduri și scorburi. Crengile, strâmbe. Frunzele, amare. Fructele, mici și fără nici un gust. Într-un cuvânt, copacul n-avea nici o calitate, nici un merit. Călătorii au notat totul și au plecat mai departe. Iar copacul a mai trăit încă o mie de ani netulburat, până când a murit nu tăiat de oameni, ci de bătrânețe.

Spre deosebire de acel copac, noi trăim marcați de merit, într-o meritocrație chiar. „Este meritul meu!” îți spui atunci când ai succes. „Nu meritam asta!” oftezi când o dai în bară. „O să reușesc, fiindcă merit!” spui privind cu speranță în viitor. E omenește să fii tentat să-ți asumi succesul și să dai vina pe alții pentru eșecurile tale, e sănătos să privești încrezător înainte.

Și totuși, ce e meritul? Și mai ales, cum îl măsurăm?

În mentalul colectiv, meritul e o cauză a succesului. Așa că să ne oprim o clipă asupra succesului, mai înainte de a investiga noțiunea de „merit”.

Cum măsurăm succesul cuiva?

De obicei prin averea, puterea, plăcerea și prestigiul de care se bucură la nivel social. Sau mai simplu, prin bani. Așadar, coordonatele succesului sunt tangibile, relativ măsurabile. Asta ne duce la gândul că și meritul ar trebui să fie ceva la fel de măsurabil.

Oare așa să fie?

Suntem educați să credem, încă din leagăn, că meritul e o combinație de muncă și talent. Ambele măsurabile: munca în ore de efort, talentul de experți. Așa s-a născut mantra cultului muncii: „Cultivă-ți talentul prin muncă și vei avea succes!”. Nu, zău! Dacă ar fi așa, geniile și sclavii ar fi printre milionari. Guvernele ar fi pline de savanți, artiști și filozofi. Or, e suficient să faci apel la cunoștințele tale generale și la bunul simț, nu ai nevoie de statistici, ca să realizezi că lucrurile stau chiar pe dos.

În realitate, succesul are la bază în cea mai mare parte șansa, și în rest furtul. Succesul îl obții într-o mare tombolă a vieții la care participăm toți, iar unii dintre noi, puțini e drept, mai și trișează. Să nu uităm avertismentul al lui Socrate: căutarea exclusivă a succesului este principalul semn al unui suflet bolnav.

Succes prin jocul șansei.

• Șansa de a te naște în societatea potrivită la timpul potrivit.
• Șansa de a avea o familie care să-ți dea gene bune.
• Șansa de a primi o educație pe măsură și de a întâlni oamenii care să te promoveze.
• Șansa de a întâlni oportunitățile de tot felul, de la o moștenire la o afacere.

Iar acolo unde nu e șansa, e jaful. Să ne uităm în istorie: unde ar fi bogații lumii de azi fără piraterie, colonialism, sclavie, munca copiilor, practici comerciale neloiale și întotdeauna, munca cea prost-plătită. Cât despre îmbogățiții noștri post-revoluționari… citește și tu presa și să așteptăm justiția să-și spună cuvântul.

Aici îți simt revolta. Te aud spunând indignat: „Cum adică, toată munca și talentul meu nu contează deloc? Vrei să spui că tot ce am realizat în viață e rodul întâmplării???” Hai să vedem. Eu nu zic că munca și talentul nu au locul lor. Dar chiar și la loterie trebuie să muncești ca să-ți plătești biletul, iar de-a lungul vieții poți cheltui chiar o avere fără să câștigi nimic. Ba aș îndrăzni să spun că loteria e mai dreaptă decât viața, fiindcă la loterie nu se trezește nimeni cu câștigul în buzunar și nefăcând nimic, pe când în viață se mai întâmplă să moștenești averi. Și totuși, când cineva câștigă marele premiu la loto, nu este lăudat pentru investiția și inspirația lui, ci este invidiat pentru noroc.

Așa că tu de ce crezi că ar trebui să fii lăudat pentru munca și talentul tău? Prin ce diferă reușita ta de a lui? Amândoi ați investit efort și ați avut succes datorită șansei. Eu unul nu văd nici o diferență semnificativă.

Ideea că meritul este o combinație de calități și efort este cel puțin un mit, o împletire de puțin adevăr și multă ficțiune. Ba mai mult, este o iluzie, ba uneori chiar o minciună, un neadevăr afirmat cu bună-știință de persoane care știu foarte bine că nu e așa.

Cui prodest? Cine sunt aceștia?

Evident, cei care se bucură acum de succes. Este mult mai onorabil să afirmi că te-ai ridicat prin efort și calități personale, decât să recunoști că ai avut noroc și, poate, ai mai și trișat.

Și totuși, de ce ceilalți cred într-o minciună? Deoarece celor ce aspiră la succes, minciuna asta le alimentează iluzia controlului, că prin muncă și talent vor reuși și ei. La fel și cei care au dat-o în bară, se consolează cu ideea că eșecul lor e temporar și că poate fi depășit.

Toată lumea care caută succesul (și cine nu-l caută azi?) pare fericită să se mintă așa. Meritul secular a înlocuit azi virtutea religioasă, fiind mult mai atrăgător. Înainte, dacă erai virtuos, ajungeai în raiul ceresc după moarte. Azi, dacă ești merituos vei avea raiul pe pământ, înainte de a muri.

Nu sunt singurul care gândește așa.

Chiar și un rechin financiar ca Andrew Carnegie a recunoscut că bunăstarea se o datorează societății și nu unui „efort herculean al indivizilor”.

Warren Buffet, al doilea om ca bogăție din SUA, spune că dacă ar fi dus în Peru sau Bangladesh, s-ar vedea cât de puțin poate produce talentul într-un mediu ostil.

Herbert Simon, laureat al Premiului Nobel pentru economie, estimează că cel puțin 90% din câștigurile populației din SUA și nordul Europei se datorează „contribuției societale” – mai pe românește, norocului de a te naște în societatea potrivită la timpul potrivit.

Revenind asupra meritului, vedem că acesta se încadrează în curentul mai larg al mitului gândirii pozitive, un alt non-sens drag tuturor ridicat la rang de dogmă. Îi spun mit și nu minciună, fiindcă nu am identificat până acum un beneficiar direct; gândirea pozitivă îmi pare mai degrabă o iluzie decât o manipulare, iluzia fiind aceea că-ți poți controla gândurile și emoțiile.

Dacă ar fi așa, am fi permanent în extaz. Și cu toate astea, îndemnul de a gândi pozitiv e omniprezent, cu toate că gândurile așa-zis negative se manifestă independent de voința noastră. Faptul că noi încercăm să nu le dăm curs nu le neagă existența.

În fapt, gândirea pozitivă se rezumă la o cenzură, la o suprimare constantă a gândurilor negative, ceva de genul „Să fiu atent să NU cumva să am vreun gând negativ!” Prealăudata gândire pozitivă se bazează pe o negație permanentă, transformându-se într-un soi de algebră absurdă, inversată, în care plus cu plus dă minus.

În gândirea pozitivă, meritul e o valoare absolut… pozitivă. Dar reflectează puțin asupra copacului din primele rânduri. Dacă ar fi fost plin de merite, ar fi fost tăiat de mult, nu?

Oare cât „se merită” să fii merituos?:)