Articolul acesta este despre antreprenoriat, despre creativitate sau despre nimic. Este doar o poveste.
Kosta din Kastro este un personaj real. Îl găsești în Thassos, în satul Kastro, după ce parcurgi un drum pietruit și neprietenos de aproximativ oră. Kosta e un grec care are o tavernă. Nimic deosebit până aici, Kosta e un grec și are o tavernă, la fel ca majoritatea grecilor din Thassos.
Da, dar majoritatea grecilor din Thassos au taverne la malul mării. Kosta are o tavernă în vârf de munte într-un sat aproape părăsit.
Te întrebi probabil dacă îi merge afacerea. Aș zice că da. Cu siguranță nu este cel mai bogat om din lume, dar cred că din mica lui afacere reușește să scoată cât să-și întrețină familia fără să fie nevoit să se angajeze la patron. Și mai mult decât atât pare un om relaxat, liniștit. Cred că îi este bine.
Tu dacă vrei să-ți deschizi o cârciumă la ce te uiți, ce urmărești? Eu, dacă ar fi să-mi deschid o cârciumă, aș lua în calcul să fie în București, în centru vechi, m-ar interesa să am vad, să fiu sigură că multă lume îmi calcă pragul. Sunt sigură că și tu gândești la fel.
Kosta nu a gândit așa, pentru că nu avea cum. În Kastro vin extrem de puțini oameni, aceia care în nebunia lor, când vin în concediu la mare, aleg să meargă și la munte. Ar fi putut să coboare el la malul mării și să crească numărul tavernelor de pe faleză cu încă una. Dar Kosta a ales altfel. A ales să țină singura tavernă din Kastro. Nu pare prost. Sunt sigură că nu s-a bazat pe afluxul de turiști. Cred că știe exact care sunt zilele în care îi calcă pragul oamenii și e destul de precis dacă îl pui să-ți spună numărul turiștilor.
Sincer, nu cred că are cum să crească numărul turiștilor. Oamenii care vin la mare, vin la mare, nu vor ieși cu una cu două din colivie doar pentru că există Kosta din Kastro și eu scriu acum despre el. Mâncarea lui poate că e un pic mai bună ca pe faleză, dar nu atât de bună încât să convingă turistul să-și paradească mașina până în vârf de munte.
Așadar, este clar că numărul clienților nu va crește. Cum, la fel de clar este că, acei turiști care ajung în Kastro, trec pragul tavernei lui Kosta, pentru că în altă parte nu au unde să meargă. Matematic, are două constante care se încăpățânează să rămână foarte constante.
Și totuși, în cele 14 zile petrecute pe insulă, în taverna lui Kosta am alocat cel mai mult timp unei mese, am cheltuit cei mai mulți bani și este singura tavernă memorabilă, singura despre care am ales să scriu, singura tavernă din Thassos unde aș reveni, și asta nu pentru mâncare. Hai să fim serioși, oricât de bun bucătar este Kosta, cu un număr atât de mic de clienți nu prea are cum să ofere diversitate. La o tavernă de pe plajă, sigur găsești mai multe feluri de mâncare. El are doar câteva, cât să îți poți potoli foamea. Ok, are iaurt făcut de el, la fel și miere, dar nu asta mi-a atras atenția.
Și atunci ce?
Am ajuns în Kastro, ne-am plimbat și am zis să mâncăm. Unde? La Kosta, că în altă parte nu ai unde. Ne-am așezat la masă, locul? Puțin mai pitoresc decât tavernele comerciale de la malul mării. Lucrurile decurg normal, consultăm meniul, comandăm, Kosta ne aduce mâncarea, înfulecăm…pe final, îmi așează în față un fel de menghină în care este prinsă o sticlă și-mi spună să scot sticla fără s-o sparg, fără să stric menghina. Un joc de perspicacitate și îndemânare în același timp. N-am chef. Noi suntem înăuntru și de afară se aud râsete. Arunc un ochi. Încă două grupuri de turiști. Unul dintre bărbați se chinuie să-și toarne bere în gură din sticla pe care o ține fără să îndoaie cotul. Ceilalți râd. Râdem și noi. Cum să nu râzi când vezi un om în toată firea că-și toarnă bere în cap singur și de bună-voie?
Își face apariția Kosta, cu un nou joc, de data asta cu o frânghie, un joc care-i implică pe toți. Mă întorc la locul meu și privesc spre sticla prinsă în menghină. Încerc de câteva ori să o scot și nu reușesc. Între timp, fiul, un grec din aceia de-au circulat pe facebook înspre adopție, debarasase masa. Mai comand o bere. Mă chinui cu sticla prinsă în menghină, berea merge. O las. Privesc pereții. Chiar lângă mine îmi atrage atenția un A4 în română. Citesc povestea. Da, da, Kosta are o poveste, se spune că în familia lui, dintotdeauna a existat și mereu va exista un urmaș de sex masculin care duce din generație în generație cheia bisericii din spatele tavernei, care și ea are povestea ei. Văzusem biserica, frumoasă, dar acum că avea și poveste era parcă și mai frumoasă. Mă reîntorc la sticlă, copiii vor suc, noi mai luăm câte o cafea. Kosta apare din senin și-i leagă lui Răzvan un fel de ac de gaura unui nasture de la cămașă, cu instrucțiunea să-l scoată, fără să taie ața. Îmi face cu ochiul și-mi spune că-l pot ajuta și eu. Se chinuie Răzvan cu acul, mă chinui eu cu menghina, se mobilizează și copiii, mai comandăm și desert, și dacă-i dulce luăm și apă…Scot sticla din menghină, deja sunt fascinată de jocuri, privesc cu interes în jur și descopăr altele. Nu e nevoie să mi le mai dea Kosta, mi le iau eu, toată lumea se joacă, și noi, și cei de-afară. Am stat la Kosta mai mult de 3 ore și m-am simțit excelent.
Gândul cu care am plecat de la el a fost că “Uite dom’ne că se poate crește o cârciumă chiar și fără vad!” Nu are cum să-și crească numărul clienților, publicitatea ar fi mult peste puterile lui – cum ar fi când mergi să-ți iei biletul la mare, agenția de turism să-ți recomande o cârciumă la munte, într-un sat părăsit? Dar a găsit Kosta ceva cu care să te facă să vrei să stai la el.
Categoric nu este un loc pentru toată lumea, dar el nici nu se adresează tuturor. Are poveste și antren. Putea să fie una dintre sutele de taverne ce oferă turiștilor mâncare la malul mării, al cărui nume nu l-aș fi reținut sau putea fi taverna lui Kosta din Kastro, cea cu poveste și cu jocuri. Sau putea să nu fie deloc dacă nu ar fi fost un curajos vizionar autentic.
