Lucrurile simple… De multe ori uit că lucrurile sunt simple sau că lucrurile pot fi simple.
Uite, ieri…un domn în vârstă, foarte drăguţ, m-a rugat foarte politicos să îl ajut să plătească parcarea pentru că parcometrul era blocat.
L-am rugat să îmi dea telefonul să trimit un mesaj la 7401, dar, spre ruşinea mea, nu m-am descurcat. Era un telefon mic, mai vechi, iar eu, obişnuită să frec ecranul cu frenezie, nu m-am descurcat cu butoanele.
Imi plimbam degetul ca o apucată pe ecran şi nu reuşeam să trimit mesajul. L-am rugat pe domnul cel drăguţ să trimită dumnealui mesajul, dar mi-a spus candid că nu prea trimite mesaje. Si atunci am scos telefonul meu cu frecuş şi am trimis mesajul. Domnul în vârstă mi-a mulţumit atât de frumos, încât m-am simţit prost că eu…Domnul acela, atât de simplu, mi-a vorbit atât de frumos şi atât de simplu. Si uite-mă, super sofisticată şi pretenţioasă, în situaţia în care nu ştiu să folosesc un telefon mic.
Si nu pot să ajut pentru că eu trăiesc în lumea fabuloasă a tehnologiei şi a lucrurilor sofisticate care care fac treaba în locul meu, repede repede şi fără să necesite prea multă gândire sau efort din partea mea. Si de multe ori, o fac prost. Aş putea spune că acestea sunt lucrurile simple, dar m-aş înşela. Lucrurile simple nu ar trebui să lucreze în locul meu.
Dar mă bucur ca există încă oameni, aşa simpli şi normali, pentru care nu contează mărimea sau şmechereala telefonului, claxonul de la maşină sau ultimul trend la buze.
Aşa ca, nenea Munteanu, vecinul meu. Nenea Munteanu e un drăguţ, pe la 80 de ani, elegant şi politicos. E un gentleman care mă salută mereu cu “Sărut mâna, Mirabela!” şi îmi pupă mâna câteodată, deşi eu nu merit. Pentru că odată am izbucnit în râs când i s-a mişcat proteza dentară. Si dumnealui s-a simţit prost. Mda… Il vedeam cum îi aducea flori doamnei Munteanu, cum o ţinea de mână pentru că era bolnăvioară, cum avea grijă de dumneaei. Dovadă că dragostea stă în lucrurile simple.
Acum e singur, dar îl văd cum merge la piaţă, mereu îngrijit şi atent la detalii, cum îmi zâmbeşte de fiecare dată când mă vede şi mă întreabă ce mai fac sau dacă mă deranjează sunetul televizorului. Toate acestea sunt nişte gesturi atât de simple, dar atât de mari.
Pe când eu, nu mai ştiu să mă plimb, mă grăbesc mereu, uit lucruri cu adevărat importante pentru că, cică, sunt un om extrem de ocupat, prefer să vorbesc la nenorocitul de telefon decât să văd oamenii, trimit mesaje ca o hăbăucă, comand totul online şi, da, de multe ori îl salut pe nenea Munteanu în fugă şi nu îi zâmbesc întotdeauna. Pentru că eu sunt un om ocupat.
Ocupat să îşi complice viaţa aiurea cu lucruri care nu contează, în cele din urmă şi care refuză cu obstinaţie să accepte că “totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles”. (Nichita Stănescu)
