Corpul uman se recreează în 7 ani: de la piele și până la organe, el are nevoie de acești ani pentru a înlocui vechile celule cu unele noi, păstrând bineînțeles informația genetică pe care a primit-o.
Eu de 7 ani fac dezvoltare personală. Activ, intens, aproape obsesiv pe alocuri – că doar pasiunile mari se numesc obsesii, nu?
Nu îmi imaginez că mă voi opri vreodată. Deși în unele sensuri mă simt un om nou, mai am încă multe porți de deschis și traume de reparat.
Îmi place enorm domeniul pe care l-am descoperit. Mi se pare că este nodul de legătură al întregii evoluții umane, de la război la pace, de la sărăcie la prosperitate, de la neînțelegere la armonie, de la haos distructiv la creativitate acceptată.
Și eu am norocul să îi fiu ambasador.
În acești ani, am testat o grămadă de forme de psihologie: constelații, theta, NLP, psihologie pozitivă, ericksoniana, cognitivă, jungiana, gestalt și așa mai departe.
Toate au venit în diferite moduri de aplicare: ateliere de lucru, coaching, terapie, terapie de grup, cercuri de discuții, cărți, video-uri, documentare, discursuri înregistrate sau articole.
Pentru mine, dezvoltarea personală a fost uneori un subiect spinos, dificil, confuz și înspăimântător. Așa că scriu acest post pentru aceia dintre voi care vă doriți schimbarea, dar vă este teamă de ce incertitudinea din spatele ușii.
Iată ce am găsit eu:
- Prima și singura condiție este să fii sincer cu tine însuți.
Dezvoltarea personală nu este un domeniu de pus la CV, cât este o oportunitate incredibilă de îmbunătățire și schimbare.
Fiecare dintre noi a trecut și trece în mod constant prin traume. Ăsta este prețul pe care îl plătim pentru a crește. Dacă vrei cu adevărat să devii o variantă mai bună a propriei persoane, dacă obiectivul tău este să îți atingi potențialul, atunci fă-ți un amar de bine și uită-te în oglindă așa cum ești.
Știu, unele dureri sunt prea mari ca să le privești fără „ochelari” și uneori ego-ul își dorește să se proteje mai tare decât își dorește voința să ne ajute să ne schimbăm. Dar, să știi, dacă mergi în cerc între traume și justificare, nu o să primești nicio recompensă doar pentru efort. Fii prezent, fii sincer și ai răbdare. Ca și construcția unei case, consolidarea unui psihic sănătos durează timp, uneori chiar ani.
- Dacă schimbi modul în care gândești, vei schimba lumea.
Știu că asta o tot citești prin cărți de pseudoștiință, dar eu nu mă refer la legi mistice ale atracției ci la natura clară a comportamentului uman.
Îți dau un exemplu rapid: să ne imaginăm că ai părerea că oamenii care lucrează într-un domeniu anume – să spunem în instituții de stat – nu sunt pregătiți profesional sau prietenoși.
Cu această credință în minte, cum te vei comporta tu în fața unui ghișeu? Cumva suspicios, retras, poate chiar un pic defensiv? Cât de repede îți vei pierde răbdarea și ce vei gândi la primul gest interpretabil al funcționarului?
Te asigur că persoana din spatele ghișeului va simți la nivel nonverbal – nu uita că nonverbalul reprezintă peste 90% din comunicare – părerea ta. Și, în marea majoritate a cazurilor, va reacționa la fel. Uite așa încep conflictele.
Deci, înainte de a te arunca asupra celuilalt, uită-te în oglindă. De ce te-ai enervat?
Ce anume te irită?
O comparație care mi se pare mie foarte potrivită este că orice traumă este ca un scai. Dacă totul ar fi perfect neted în psihicul tău, atunci nu ar avea de ce să prindă.
- Singura competiție este cu tine însuți.
În mod special în școala românească, am fost educați să ne comparăm cu ceilalți. Notele sunt publice, premiile sunt publice, simpatiile profesorilor sunt publice. De fapt, lucrurile sunt atât de clar trasate între nota 1 și nota 10, încât elevii ajung să se identifice cu notele pe care le iau: sunt un om de 10 sau un om de 1?
Dezvoltarea personală ne învață însă destul de rapid că nu există comparație reală între oameni pentru că nu există 2 oameni care să fi avut exact aceeași „configurație” a vieții, chit că sunt gemeni.
Suntem cu toții diferiți, de la materialul genetic și până la experiențele prin care trecem, fiecare om are o formulă personală diferită, unică.
Așa că, să te compari cu vecinul, colegul sau fratele / sora este o pierdere de timp, focus și energie.
Singurul gând care mă motivează pe mine puternic la acest capitol este: sunt în acest an o variantă mai bună decât am fost în precedentul? Îmi pun această întrebare mereu pe măsură ce mă apropii de 31 decembrie și îmi revizuiesc obiectivele anuale. Și de 7 ani am mare grijă că răspunsul să fie mereu DA.
- Nu există durere, ci doar oportunitate de învățare.
Dintre toate marile lecții pe care le-am învățat făcând dezvoltare personală, asta trebuie să fie cea mai dulce.
Motivul pentru care m-am apucat de domeniu acum 7 ani este o depresie urâtă din care nu mai reușeam să ies. În consecință, relația mea cu durerea nu a fost niciodată una prea bună. Am lucrat mult la a învăța să o înțeleg și o să accept în viața mea ca pe un camarad excelent pentru creștere.
Pe măsură ce m-am adâncit în căile uneori întortocheate ale psihicului meu, am înțeles că durerea este doar o ușă către o schimbare frumoasă, de multe ori fantastică.
Orice durere îmi arată că acolo este o traumă, îmi indică premisele unei schimbări. Din experiențele personale, am observat că în spatele schimbărilor se află liniște, echilibru, fericire și împăcare.
Dezvoltarea personală este în multe forme ca un puzzle sau roman polițist în care durerea reprezintă indicii către rezolvare. Așa că, în timp, am învățat să îmbrățișez durerea, să îi mulțumesc că a venit și să o privesc cu iubire și entuziasm.
- Explorează, explorează, explorează.
Problemele emoționale pe care le avem, odată conștientizate, par uneori bolovani care ne țin de picioare. Credem că nu putem avansa din cauza lor și le căutăm rezolvarea cât mai rapid.
Lipsa de răbdare însă nu este un avantaj. Eu am limitări la care am lucrat și 2 ani. Asta a fost, erau niște monștri mari pe care i-am transformat în cel mai rapid timp – iar el a fost câțiva ani.
Mă întâlnesc de multe ori cu oameni deznădăjduiți care își doresc să atingă o stabilitate emoțională mai rapidă.
Adevărul este că drumul poate fi lung și plin de provocări, uneori chiar deznădăjduitor. Dar e important să fii perseverent și să ai răbdare cu tine și cu toate părțile tale. Timpul trece oricum, nu ar fi mai bine să treacă în avantajul tău?
- Deschide ușa, fii fără frică.
Din câte am discutat, cred că asta este cea mai mare teamă care îi împiedică pe oameni să se apuce de dezvoltare personală: dacă ceea ce găsesc în spatele ușii le va da toată viața peste cap? Dacă îi va determina să își dea demisia, să își ia lumea în cap, poate chiar să divorțeze? Dacă o să afle lucruri de ei pe care nu vor să le cunoască?
Adevărul este că, de multe ori, zona de confort cunoscută pare mai călduță decât necunoscutul, oricât de frumos ar fi el în teorie. Și adevărul este că cei care se apucă în mod susținut de dezvoltare personală o fac pentru că zona lor de confort pur și simplu este prea nefericită.
Ceea ce îți pot spune din ce am trăit eu este că pe de o parte, schimbările mari nu se produc peste noapte. Uitându-mă la mine în urmă cu 7 ani, îmi dau seama că m-am transformat enorm. Dar asta nu s-a văzut imediat, nu s-a văzut nici măcar de la un an la altul. S-a văzut poate în 3 ani, poate în 4 și unele schimbări devin prezente acum, după 7 ani. Psihicul uman nu este o haină pe care să o putem îmbrăca și dezbrăca în câteva minute, el este un sistem complex, cu obișnuințe, generator de comportamente, care are nevoie de timp pentru a înțelege ce anume să integreze și ce să scoată.
Pe de altă parte, orice schimbare decizi să faci, ea o să fie făcută pentru că tu consideri că este cea mai bună pentru tine. Tu vei fi cel care va răsufla ușurat când schimbarea respectivă se va produce pentru că o vei chema, o vei dori, o vei realiza. Deci nu o să fie ceva care te va lua prin surprindere sau care te va obliga / forța în vreo formă.
- „It matters not how strait the gate / How filled with punishments the scroll/ I am the master of my fate / I am the captain of my soul”
„Nu contează cât de dificilă e poarta / Câte pedepse sunt pe pergament / Eu sunt stăpânul sorții mele / Eu sunt căpitanul sufletului meu.”
Versurile de mai sus aparțin poetului William E Henley și descriu cel mai bine ultima concluzie pe care am desprins-o în cei 7 ani de dezvoltare personală.
Pe măsură ce intri în meandrele psihicului propriu, îi înțelegi tiparele și funcționalitățile, începi să vezi că tu ești singurul generator al experiențelor personale, fie ele bune sau rele.
Mai înțelegi că ești un căpitan la cârma propriei vieți și devii conștient de importanța acțiunilor proprii. Deodată, din potențială victimă a unui univers potrivnic te transformi în creator de experiențe. Și ăsta este momentul când devii inspirație pentru tine și pentru cei din jurul tău. Ăsta este momentul când viața ta are potențialul să devină expresia fizică a viselor tale. De la închipuire până la realizare este doar un fragment de timp, iar puterea ta umană este infinit mai mare.
Și tot asta este momentul când fiecare traumă care te-a pus pe calea dezvoltării personale devine un ghid pe care îl privești cu multă recunoștință.
În loc de concluzie îți ofer o idee de gândit: „tocmai când credea că lumea s-a terminat, omida s-a transformat în fluture’.
