Ne-am obișnuit ca pe fiecare lucru pe care ni-l dorim să găsim o micuță etichetă cu prețul exact și totul este foarte comod când îl pun în cântarul dreptei mele măsuri – “cât de mult îl vreau? cât merită? cât pot plăti pentru el?”- pentru a-mi putea da răspunsul asupra însemnătății acelui lucru care mi-a atras atenția. Uneori constat că verdictul e nedrept față de dorința mea, dar această luare de atitudine în care am inclus veridicul din mine, identitatea mea, mă extrage din a mă măsura după un sistem de coordonate exterior și mă conturează după propriul meu system: Ăsta-i prețul meu!
Eu, ca ființă umană, nu am preț fix și mă raportez în fiecare moment și față de fiecare persoană sau situație în mod diferit, tocmai dacă îmi păstrez acea stabilitate dată de interogarea permanentă la mine însămi!
Când mă prezint la un interviu pentru un job, se cheamă cumva tot așa, că mă prețăluiesc, îmi ofer competența în schimbul unei valori materiale. Eu aleg dacă prețul este corect și dacă îl accept!
Mi se întâmplă uneori să primesc sau să aleg ceva ce nu are scris nici un însemn al costului. Ei da, acum sunt într-adevăr în dificultate! Un astfel de moment a fost când mi s-a oferit posibilitatea de a mă dărui copiilor mei, de a-mi petrece întregul timp și a trăi experiența totală de a fi mamă. A fost o bucurie pe care am considerat-o într-un fel nemeritată, tocmai pentru că nu plăteam nimic pentru ea. Am fost aleasă! În astfel de situații dau tot ce pot numai să mă ridic la înălțimea onoarei ce mi s-a făcut. Și culmea știi care este? Că pentru plăcerea de a-ți proteja și de a-ți dezmierda puiul primești imediat și răsplata zâmbetului său și recunoașterea faptului de a fi universul lui! Faci cu plăcere, te dai lui total și răsplata nu întârzie să apară.
Cum aș putea să nu fiu cea mai bună mamă din lume?!
Ups! Am spus-o! Acum chiar că nu mai am scăpare, vreau tot mai mult să fiu la înălțime, încep să citesc tot felul de “cum să…” , încep să mă compar, să mă măsor …deci, pentru a lua darul întreg, închid cercul preluând și “probele impuse” pe lângă tot ce se află sub imperiul lui “a plăcea”. Și încet, pe ne-simțite sunt în horă, uneori bat pasul cu voie bună dar alteori mă învârtește fără a mă întreba dacă mai pot!
Mai pot? Exact despre asta este vorba! Cui adresez eu întrebarea? Adevăratul și singurul destinatar sunt EU! Eu, acea ființă care deține măsura propriei mele valori. Nu eu-Mama Perfectă sau eu-Soția sau eu-Fiica sau eu-Femeia de succes, pentru că acestea sunt doar niște postere, imagini ideale exterioare, pe care mintea le-a construit dintr-o vanitate de a fi “cea mai” alergându-mă cu biciușca lui “trebuie” într-o cursă împotriva mea.
În acest moment mă întorc la întrebarea: Cum aș putea să nu fiu cea mai bună mamă din lume?! wow! câte pretenții se ascund în aceste cuvinte, și câte bariere!
Acum rectific întrebarea de mai sus: Ce-ar fi dacă aș lăsa totul să fie, trăind pur și simplu bucuria de a fi?! Așa cum sunt! Hm, m-am întors acasă! Acum sunt egală cu mine. Din această poziție pot alege chiar între multele potențiale forme de a fi pe care le am. Pot alege să fiu o mamă angajată la un serviciu sau o mamă casnică și implicată social într-un mod necontractual, pot alege orice mi se potrivește, îmi aduce satisfacție, este moral, mă împlinește. De fapt tot ceea ce contează este să nu devină o carieră ceea ce fac. Să mă raportez la viața mea prin intermediul meu punându-mi cât de des întrebarea:
Cât din viața mea este “trebuie” și cât este “vreau”?
Numai făcând această evaluare pot păstra o măsură de echilibru între scop și sensul vieții mele. Prin scop îmi fixez o țintă pe care trebuie să o ating pentru a mă împlini dar numai vrerea aduce cu sine energie, forță, orientare și sens. Voința singură mă face să știu tot timpul că sunt pe drumul cel bun tocmai prin sentimentul de claritate și siguranță pe care îl aduce.
