Eu, superfemeia!

Nu mi-a fost clar până de curând ca eu am o imagine despre mine. Mi-am format-o în copilărie, urmărind ce îi place tatălui meu la mama mea şi ce nu. Am tot observat când se supăra pe mama si când nu şi am folosit acele lucruri drept un indicator. Am ajuns la următoarea concluzie:

Scopul femeii în viaţă este să se căsătorească şi să aibă grijă de copii şi bărbat.

Ca să îşi îndeplinească acest scop, trebuie să o placă bărbaţii. Ca să o placă bărbaţii trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii:

Să arate bine (slabă) şi să se aranjeze.
Să facă mâncare bună.
Să facă ce spune bărbatul şi să accepte că el are nevoie de libertate.
Să se descurce singură cu de toate (de la copii şi treabă în casă pâna la reparat maşina şi siguranţele).
Şi aşa mai departe.

Observat şi făcut. Eram slabă, arătam bine, ştiam să gătesc, ştiam să repar, eram independentă, ascultam… Şi totuşi nu eram fericită în relaţia pe care o aveam. Mai mult, vedeam tot felul de bărbaţi deştepti şi frumoşi cu doamne care nu îndeplineau toate aceste criterii şi păreau să fie bine în relație, cel puţin de ceva timp împreună. Şi mă întrebam cum de funcţionează şi “femeile astea (care îmi erau prietene) nu văd că în felul ăsta o să-i piardă“? A trecut ceva timp până să îmi dau seama că problema era de fapt la mine. Și că eu lucram în fiecare zi ca să mențin acea imagine, lucru care îmi crea frustrare. Căci eu nu sunt nici pe departe slabă și frumoasă, sunt mai mult băiețoasă și mâncăcioasă dar pentru că fac sport, mă mențin în formă. Mâncarea pe care o gătesc este foarte bună, însă soțului nu-i place să mănânce mâncare gătită. Vă dați seama ce luptă am dus să caut totuși să găsesc ceva ce îi place, ca să pot să îmi îndeplinesc rolul. Cu libertatea nu a mers niciodată, parcă o iau razna când pleacă din țară și am senzația că nu se mai întoarce niciodată. De descurcat mă descurc cu toate, însă mi-ar plăcea să pot să aleg și dacă vreau să nu mă descurc într-o zi, să fie cineva să mă ajute. Și aici începe povestea despre cum am realizat că am tot acest bagaj cu mine, care nu mă lasă să mă bucur de viață.

Eram în Germania într-o delegație. După multe ședințe și vorbit în germană, a venit seara. Urma să zbor către Munich să mă întâlnesc cu soțul meu acolo. Eram atât de obosită! El deja era acolo de trei zile, la relaxare. Îl sun și îl întreb dacă vine să mă ia de la aeroport. El spune că nu, e departe și nu are chef să meargă atâta drum dus întors. Am simțit imediat o frustrare imensă care mergea spre furie. Pentru că știam că din energia aceea nu ar fi ieșit o discuție constructivă, i-am spus să vorbim mai târziu. M-a dus un coleg la hotel, am mâncat, am băut un pahar de vin si m-am relaxat în soarele de toamnă. Mă gândeam, oare de ce m-am enervat așa de tare? Am învățat din „Cele trei principii” și cărțile domnului Jack Pransky că experiența noastră de viață se creează din interior spre exterior. Gândurile pe care alegem să le activăm ne dau anumite sentimente și în fiecare moment avem potențialul să avem alt gând și o altă experiență de viață. Așa s-a întâmplat și cu mine. Am început să mă simt bine, gândindu-mă ce zi frumoasă am prins și ce bine că pot să mă bucur de ea. Din starea de liniște și relaxare mi-a venit ideea: Eu nu sunt o femeie care cere ajutor! Eu sunt o femeie puternică și independentă. Și de aici și frustrarea. Mi-aș fi dorit mult să-i spun soțului meu cât de obosită sunt și ce tare mi-aș fi dorit să vină să mă aștepte la aeroport, dar nu mi-ar fi stricat acest lucru imaginea mea de femeie independentă? Când mi-am dat seama de asta… Adică eu stau supărată și obosită și nu îi cer soțului meu ajutorul pentru că nu vreau să creadă ca sunt ”slabă” că poate mă părăsește, sau nu știu ce îmi imaginam”. Cât de ridicol este asta? Realizând acest lucru frustrarea a dispărut, m-am liniștit ca prin minune, l-am sunat, i-am spus și a venit.

Toți avem o imagine pe care ne dorim ca alții sa o vadă în noi. Dacă nu conștientizăm acest lucru, în fiecare situație din viață vom acționa ca să susținem acea imagine. Acest lucru reprezintă o povară greu de dus, pentru că indiferent ce facem, noi nu putem controla ce gândesc ceilalți iar noi nu vom fi relaxați și liniștiți ci în continuă căutarea a aprobării. Ați avut vreo experiență similară? Aștept mesajele voastre!

Mai multe despre cele trei principii găsiți pe blogul Oanei Văideanu.