Ce-am învățat din a sta singură

Nu-mi place să stau singură. Nu-mi place să fac chestii singură. Nu-s chiar genul care e mereu înconjurat de mulți oameni, dar rareori o să mă vezi fără cel puțin o persoană în jurul meu sau fără telefonul în mână, vorbind cu oamenii pe net.

Asta aș fi putut să spun acum vreun an jumate. Și nu cred că-s mulți care m-ar fi judecat, până la urmă omul e un animal social. Numai că atunci când îți petreci mereu timpul cu altcineva, iei din timpul pe care l-ai petrece cu cea mai importantă persoană: tu. Mai mult forțată de împrejurări decât de bună-voie, eu am fost nevoită să stau singură o vreme. Ca să nu fii și tu nevoit să pleci în altă țară pentru a învăța lecțiile astea, citește mai departe ca să știi ce-am învățat din a sta singură:

Să apreciez oamenii care-mi sunt aproape

Am stat cu ai mei toată viața. Fiind din București, nu a trebuit să plec la facultate în alt oraș, așa că nu am stat cu chirie. Ai mei nici nu m-au bătut la cap cu nimic, deci m-am simțit așa bine că n-a fost nevoie să-mi dau jumătate (sau mai mult) din salariul și-așa mic pe o cameră în chirie la capătul pământului.

Și-apoi, am fost plecată la master în afara țării. La 22 de ani a fost primul moment în care am stat singură, la 2.000 de km de casă. Și ăla a fost momentul în care s-a văzut cât de tare conta pentru mine că e cineva în camera de lângă la care pot să bat la ușă pentru orice – de la o bârfă la un sfat.

Chiar dacă înainte să plec abia-mi vedeam părinții, pentru că eram fie la facultate, fie la muncă, fie în oraș, fie în camera mea, nu apreciam faptul că erau acolo pentru orice aș avea nevoie. Așa că am învățat să apreciez mai mult oamenii care-mi sunt aproape și să mă bucur mai mult de timpul petrecut cu ei.

Să nu mă mai supăr când oamenii au alte planuri

Dacă încercam să îmi fac planuri cu cineva și nu mergea, sau dacă aveam planuri și se întâmpla ceva astfel încât să fim nevoiți să anulăm, mă supăram mult mai mult decât era cazul. Nu neapărat pentru că mi s-au stricat planurile, dar mai mult pentru că acum trebuia să fac planuri din scurt, cu altcineva. Doar nu era să stau singură!

Nu numai asta, dar până acum vreo 3 ani, aveam momente în care nu ieșeam dacă nu se strângea un grup mai mare de oameni. O prietenă a reușit să mă convingă să ieșim doar noi două în club și de-atunci a început, treptat, să nu-mi mai pese dacă nu avem alaiul cu noi.

Când te superi pe alte persoane pentru că au alte planuri, le arăți că te simți respins, refuzat, gândindu-te că alții nu vor să petreacă timp cu tine. Acum mă distrez la fel de bine ori că ies cu o persoană, ori că ies cu 10 și nu mă mai supăr dacă anulezi planurile în ultimul moment, sigur o să-mi găsesc ceva de făcut pentru mine.

Să fiu mai atentă la mine

După cum ziceam la început, când toți ceilalți pleacă, rămâi tu cu tine. Și pentru că nu poți să stai în cameră singur, plângându-te că nu ai cu cine să faci chestii, ajungi până la urmă să faci chestii singur. În plus, dacă ție nu-ți place să petreci timpul cu tine, de ce le-ar plăcea altora?

De când am plecat iar de-acasă (tot în altă țară), am rămas fără prieteni pe care să pot să-i sun ca să ieșim. Am rămas și fără acea prietenă care-mi era de-ajuns. Iar pentru că prietenul meu (care e cu mine) are un program de muncă/odihnă diferit de-al meu, ajunsesem să ne certăm destul de tare pentru că încercând să-i acaparez tot timpul lui liber, nu mai putea să mai facă nimic fără mine. Bine, și-acum mai stă cu mine atunci când gătesc, ca să mai vorbim de una de alta, dar m-am mai obișnuit să fac chestii doar cu mine.

Am fost la muzeu singură, la cumpărături, în parc și chiar dacă nu mi-a plăcut de la început, am început să îmi doresc să am timpul meu, pentru că pot să fac ce vreau, cât vreau. De exemplu, să scriu articole, să citesc, să gătesc, să-mi fac unghiile și alte activități care-mi fac placere și în care nu prea am cum să implic alte persoane. Nu zic acum să te duci în pădure sau să faci totul singur, zic doar să te bucuri de momentele în care ai rămas cu tine.

Să trăiesc în moment

Asta nu-i neapărat legată de singurătate, ci mai mult de nevoia de a avea cât mai multe interacțiuni în același timp. M-am surprins de multe ori vorbind cu oameni pe net în timpul în care sunt în preajma mea niște oameni în carne și oase, cărora ar trebui să le dedic timpul meu (încă o mai fac). Dar încerc să limitez situațiile astea, pentru că în felul ăsta nu petreci timp de calitate cu nimeni și nu poți să oferi atenția cuiva.

Mă enerva cel mai tare când făceam asta cu mama, mai ales că nu stăm foarte des de vorbă față în față de când am plecat și știu că ea nu o să se oprească din a mă asculta ca să-și verifice profilul de Facebook. Cu toate astea, e la fel și cu restul lumii. Dacă ei stau pe net, pot să iau o pauză și să aștept. Dacă tu nu iei telefonul în mână la fiecare mică pauză din conversație, îi împingi și pe ei să facă asta cât mai puțin.

Când ies în parc cu câinele, îmi las telefonul acasă, astfel încât să ma bucur de natură și de el. Încerc, când sunt cu alte persoane, să las telefonul deoparte. Până la urmă, câte chestii așa importante se pot întâmpla pe Facebook? În plus, în ultima vreme, nu-mi mai verific mail-ul de muncă după ce ies din birou și nici nu mi l-am setat pe telefon, ca să nu existe tentații.

Nu știu dacă ai observat, dar când faci o treaba cap-coadă, versus când te tot întrerupi ca să faci mai multe de-odată, termini mai repede și mai puțin stresat. Prin compartimentarea asta, te asiguri că oferi atenția și concentrarea ta maximă procesului în care ești angrenat/omului cu care ești.

Chiar dacă ne-am dori să facem tot deodată, nu prea merge așa. Începi cu pași mici: propune-ți să petreci o oră fără să te uiți la telefon și ia apoi o pauză de 5 minute, închide netul când te duci să te vezi cu cineva și vezi cum se îmbunătățește relația cu cei din jur și mulțumirea ta față de omul „și mai minunat” în care te vei transforma!

Tu cum te bucuri de singurătate?

Un text scris de Raluca Apostol