Așa, pus pe hârtie, titlul pare un truism.
În fond, ține de cei 7 ani de acasă: „nu râde de oamenii bătrâni sau bolnavi”, „nu pune porecle”, „nu e frumos să faci pe deșteptul”… Ipoteza generoasă ar fi că toată lumea ține cont de directivele părintești. Dar, dacă mă uit în jurul meu sau în online, lucrurile par să fi rămas la fel ca în curtea școlii.
Am 46 de ani, sunt căsătorit și am două fete.
Ca atare, taxez imediat drept proști pe toți ageiștii, adică cei care discriminează în funcție de vârstă. La fel etichetez și misoginii. Și odată cu ei, pe toți xenofobii, homofobii, rasiștii și mai știu eu ce alte dihănii ale minții, fiindcă toți acționează după același tipar, doar obiectul discriminării fiind altul.
Tot automat taxez drept proști și pe toți atotștiutorii. Măcar atât am observat și eu: omul, cu cât are mai multe certitudini, cu atât a înțeles mai puțin.
Până aici, nimic deosebit. Problema e că tot automat mă și autocenzurez, pe baza ideii larg răspândite că „fiecare cu părerea lui”. Adică las treaba pe jumătate făcută: detectez prostul, dar nu iau nici o măsură. Încerc să mă comport corect politic, după mintea mea, dar fără nici un efect. Adică prostește.
Și care e problema?
Prostia există de când lumea, și o să dispară doar odată cu ea. Așa că de ce să îmi mai bat capul?
Prostul este cel mai periculos tip de persoană.
N-o spun ca să-mi dau singur dreptate, ci e o idee la care subscriu. Enunțul face parte din cele 5 legi de bază ale prostiei, așa cum au fost definite de Carlo Mario Cipolla, un istoric cunoscut pentru eseul său pe tema stupidității. În viziunea sa, prostul e atât de nociv deoarece e în stare să se pună și pe sine în pericol, nu doar pe cei din jur.
La un loc, proștii formează o grupare mai distructivă decât crima organizată, fiind în plus capabilă să acționeze fără nici un fel de coordonare.
Wow! mi-am zis. Trebuie să fac ceva. Dar mai întâi trebuie să-mi depășesc inhibițiile cauzate de proasta asimilare, de către mine, a spiritului corectitudinii politice. Așa că am apelat la spiritul critic.
În primul rând, ce e prostia?
Nu există o definiție cuprinzătoare; mai degrabă e o prostie să crezi că ar putea exista așa ceva. Fiindcă prostia e la fel de vastă ca și cunoașterea. Nu o putem defini, și totuși îi putem recunoaște manifestările.
Prostul e cel care crede că le știe pe toate, deoarece în realitate nu știe mai nimic
Părintele filozofiei, Socrate, afirma despre sine că „știe că nu știe nimic”. Pe de altă parte, se spune că a fost declarat, de către oracolul din Delfi, drept cel mai înțelept om în viață. Prin urmare, am putea spune că, prin contrast cu filozoful grec, omul cel mai prost e cel care crede că le știe pe toate.
Nimic surprinzător, așa se spune și în popor. Remarcabil e faptul că, la două milenii după Socrate, înțelepciunea filozofului, ca și cea populară, e confirmată de psihologi. Studiile lor arată că, cu cât cineva știe mai puțin, cu atât e mai sigur de sine. Dar și efectul invers: cu cât știe mai mult, cu atât tinde să fie mai evaziv.
Prin urmare, prostul e ușor de recunoscut: are doar certitudini. Din vocabularul său lipsesc cuvinte gen „probabil”, „poate”, „cel mai adesea”, „uneori”.
Prostul e cel care „se dă mare” cu lucruri pentru care nu are nici un merit
O a doua categorie de prosti sunt cei care se cred superiori, sau îi desconsideră pe alții, pe baza sexului, vârstei, rasei, etniei, religiei, bolilor, averii sau a altor caracteristici pentru care cei în cauză nu au nici un merit. Sau vină.
Acum, că am precizat cele două categorii de proști, cineva poate spune că n-am făcut altceva decât să reinventez roata. Ce sens mai are să condamn moral discriminarea sancționată deja de lege? Eu cred că are, fiindcă nu orice situație poate fi adusă în fața legii. Și chiar dacă, prin absurd, ar fi adusă, am bloca tribunalele. Sau, ce sens are să justific înțelepciunea populară? Din nou, spun că are, fiindcă, oricât de populară ar fi, se pare că nu mai ținem cont de ea atunci când e vorba de manifestările noastre.
Prin urmare, n-am nici o pretenție de originalitate, n-am descoperit eu roata, doar am simțit nevoia să o ung un pic, fiindcă îmi cam scârțâia din cauza corectitudinii politice prost-înțelese de mine.
Se mai poate obiecta că e posibil ca unii din cei pe care îi etichetez să sufere de probleme psihice, precum lipsa stimei de sine. Prin urmare, m-aș plasa singur în categoria proștilor care-i discriminează pe cei suferinzi. Se poate. Prin urmare îmi cer scuze față de respectivii, cu o condiție: să-și trateze mai întâi afecțiunea. Nu de alta, dar refuzul de a apela la un medic este tot o formă de prostie, auto-distructivă de data asta, care nu merită scuzată.
Se mai poate obiecta că, pentru a putea spune că cineva e prost cu adevărat, trebuie să-l cunoști îndeaproape. Prin urmare, e posibil ca, prin aplicarea oricăruia din cele două criterii, să fac aprecieri fals-pozitive.
Nu neg, dar e un risc pe care mi-l asum. Dacă respectivul îmi este un apropiat, îi acord oricând șansa unei reabilitări. Iar dacă e vorba de un străin, care e paguba?
Prin argumentația de mai sus am putut trece de bariera morală a ceea ce credeam eu, greșit de altfel, că înseamnă corectitudinea politică. Acum nu mă mai simt constrâns să respect anumite păreri doar pentru că sunt emise de cineva, indiferent cine.
Mă simt liber nu doar să etichetez, ci și să acționez.
Dar cum?
Nu pot evita toți proștii, fiindcă ei sunt peste tot, de la șantier la mediul academic. Îi întâlnesc atât printre apropiați, cât și printre necunoscuți.
Nu are sens nici să pornesc o cruciadă împotriva prostiei. În particular, e o pierdere de vreme să explic prostului că greșește. Explicațiile au efect doar asupra celor cu care împărtășesc, măcar în linii mari, aceleași opinii. În cazul celorlalți, e ca și cum m-aș adresa cuiva care crede că pământul e plat. Eu îi explic, cu dovezi din spațiu, că pământul e rotund, iar el îmi arată pe fereastră că lui i se pare plat. Ca să îl conving că greșește, ar trebui să-l iau de mână și să facem împreună ocolul lumii. Deși nici atunci nu am nici o garanție că se va lăsa convins. Așa că, de ce să mă mai obosesc cu explicațiile?
Nu am pretenția că am epuizat lista criteriilor prin care poți detecta un prost. Probabil că nici nu are sfârșit: când mă gândesc la ea, îmi vin în minte sutele de volume, de care am auzit, ale unei enciclopedii catolice a păcatelor.
Am enunțat aici doar două criterii pentru detectarea rapidă a prostiei; aș putea adăuga la ele și altele, despre care am scris mai demult, precum credința în superstiții sau în pseudo-știință. Dar nu pot da nicio rețetă cum să reacționez când dau de prostie.
În principiu, voi merge pe mâna înțelepciunii populare, care spune că semeni cu oamenii de care te înconjori. Ca să nu ajung și eu asemenea celor pe care taman i-am criticat, trebuie să procedez la fel ca în cazul oricărei relații toxice: voi petrece cât mai puțin timp în preajma lor.
