Acum, în prag de an nou, oamenii îşi fac bilanţul anului ce a trecut. Se presupune că e „indicat” să o facem. Nu am înţeles niciodată de ce este „indicat”. În opinia mea, un nou an nu este decât continuarea celui vechi. Şi a celui de dinaintea celui vechi. Şi a celui de dinaintea dinaintea celui vechi. Şi aşa mai departe.
Cred că „anul nou” este o chestie psihologică. Minciuna unui nou început. Spun minciuna, deşi sună cam dur, dar aşa este. Oamenii au nevoie tot timpul de ceva de care să se agaţe. Asta îi ajută să meargă mai departe, de obicei.
După cum spuneam, oamenii îşi fac bilanţul anului ce tocmai se încheie, se încarcă cu bune intenţii şi aşteaptă venirea „noului”. Mai bun, desigur. Cine îşi doreşte un an mai rău? Sau, mai bine zis, cine îşi doreşte să-i fie mai puţin bine vreodată?
Unii spun „anul ăsta mi-am schimbat maşina” sau „mi-am renovat casa” sau „mi-am schimbat mobila”. Sau doar „am reuşit să supravieţuiesc”.
În schimb, din câţi oameni cunosc eu, nu îmi amintesc să fi auzit vreodată pe cineva să spună: „Anul ăsta am devenit mai înţelept” sau „Anul ăsta am mai învăţat ceva”. Nici vorbă!
Deunazi m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colega de liceu, pe care nu am mai văzut-o de vreo 15 ani, cred. La întrebarea: „Ce mai faci? Cum îţi este?”, a explodat ca o bomba: „Super! Am o vilăăă! Ce vilă?! Ditamai palatu’! Am un Logan nou! Nu-mi lipseşte nimic! Şi lucrez la Poliţia Comunitară!” Abia m-am abţinut să nu râd! Era de admirat, nu? Când am cunoscut-o eu, călca îndoit gulerul de la cămaşa soţului ei. Acum evoluase la „ditamai palate”, ce naiba!
Eu nu voi spune asta. Nu am maşină, nu am casă, nu mi-am petrecut vacanţa pe vreo plajă exotică. Existenţa mea fizica s-a desfăşurat în parametrii obişnuiţi. Am fost şi sunt sănătoasă. Nu merg cu anii la medic. Ce să-mi doresc mai mult?
Anul asta pentru mine a fost deosebit cu mult de cei din ultimii ani. Am învăţat un lucru foarte important. Şi anume că, indiferent cât de mult îmi doresc şi indiferent cât de tare aş căuta, singura persoană care îmi este alături absolut tot timpul, care ma înţelege cel mai bine, care nu îmi cere nimic în schimb şi îmi dă tot cu dezinteres şi cu multă dragoste, care se bucură alături de mine, care plânge alături de mine, care mă ajută să iau decizii, sunt EU.
Uneori e obositor. Parcă aş vrea ca altcineva să facă toate astea în locul meu. Să mă absolve de responsabilităţi. Să mă ghideze. Să nu mă mai gândesc EU că trebuie să plătesc facturile sau să facă altcineva lecţii cu copiii sau să îmi facă dimineaţa cafeaua, să îmi cumpere ţigări sau să pregătească cina. Chiar dacă ar fi doar o chiflă cu şuncă sau un ou prăjit.
Aşa că EU m-am împăcat cu mine însămi şi am hotărât că trebuie să îmi urmez drumul cu stoicism şi îndârjire, pentru ca este drumul MEU. Drumul pe care am pornit cu ceva vreme în urmă şi pe care EU mi l-am ales. Cu mai multă sau mai puţină bună ştiinţă.
Şi am mai aflat ceva. Că tot acest drum nu îl parcurg singură. Pe distanţe mai lungi sau mai scurte, mă însoţesc oameni. Toţi cei care mă întovărăşesc, cu intenţii mai bune sau mai puţin bune, toţi aceia sunt trecători pe drumul meu. Şi eu trecător pe drumul lor.
Acum, în prag de an nou, EU le mulţumesc tuturor tovarăşilor mei de drum de până acum. Celor care mă însoţesc şi celor care mă vor însoţi. Le mulţumesc pentru sfaturile pe care mi le-au dat. Le mulţumesc pentru toate lucrurile pe care le-am învăţat de la ei. Le mulţumesc pentru răbdarea şi încrederea lor.
La mulţi ani, OAMENILOR! Va urez să rămâneţi OAMENI!
8 răspunsuri
Luminita, multumiri tie, pentru ca existi, si pentru ca ai formulat gandurile tale deosebite intr-un mod atat de cald, atat de sincer, coplesitor.
Sper sa ai parte in continuare de alti ani de crestere, asa, pe drumul tau 🙂
Draga Cristina,
EU iti multumesc tie pentru ca ai avut amabilitatea sa ma petreci putin pe drumul meu. 🙂
Un OM BUN mi-a spus candva ” N-avea nicio grija!Oamenilor trebuinciosi oamenilor li se intretaie drumurile”
Cu toate că acest articol îmi pare că sună a egoism; mi-a plăcut cele scrise; doar că acolo unde ai spus că „sunt EU.” dacă scriai şi acceptai ca în toate de ajută Dumnezeu, şi ai încerca să împărţeşti cu El toate aceste greutăţi viaţa ar fi şi mai uşoară.
Numai bine!
Nu am înţeles niciodată atitudinea aceasta a oamenilor ce cred în Domnul. Dacă tu crezi, bravo ţie, dar nu mi-L băga mie pe gât!
Dacă pe Luminiţa nu o „ajută” Dumnezeu, de ce ar scrie că o ajută? (Căci din câte înţeleg, asta ceri… să scrie acest lucru.)
Şi acum te rog să-mi explici cum anume împărtăşeşti greutăţi personale ale vieţii cu Dumnezeu şi cum exact te ajută. Poate mă convertesc datorită ţie.
Nu, nu doresc să-i imput cuiva părerea mea, doar a fost un sfat ca să încerce în toate să găsească sprijin la Dumnezeu. Nu vreau să fiu unul care tot sîcîie la cap cu Domnul, fiecare e liber – e un dar a lui Dumnezeu – libertatea.
Uite în articol s-a scris că: „Uneori e obositor. Parcă aş vrea ca altcineva să facă toate astea în locul meu. Să mă absolve de responsabilităţi. Să mă ghideze.” în aceste cuvinte eu nu am văzut oboseala fizică ci cea spirituală, atunci cînd nu mai ai putere să faci multe lucruri, cînd parcă te saturi de viaţă, şi atunci cauţi o motivare, care defapt tot timpul e de faţă – Dumnezeu, cum te ajută? Acest lucru trebuie trăit pentru a fi înţeles, dar atunci cînd poate nu ai cui să-i spui ceva, ce te macină, te adresezi către Domnul îi ceri ajutor şi atunci simţi că totul decurge mai uşor, simţi un ajutor divin. Sper că am fost explicit, numai bine!
Ai dreptate, poate nu am cum să înţeleg asta dacă nu încerc şi nu ajung să trăiesc aşa ceva.
Am impresia că ce spui despre Dumnezeu (cu care împarţi gânduri şi te simţi mai bine) este înlocuit de unii cu „alţi oameni”, de profesie sau nu. Unui psiholog poţi să-i povesteşti greutăţi şi te poate ajuta cu sfaturi. Unui prieten poţi să-i ceri ajutorul fizic, poate chiar să-ţi gătească…
Şi tot aşa.
Dar ai dreptate, n-am cum să ştiu. Respect modul tău de a trăi. Dar pe mine mă depăseşte. 🙂
Veaceslavv,
multumesc pentru interventie.
Speram ca m-am exprimat destul de bine si ca mi-am facut inteleasa ideea.
Nu stiu daca este egoism. Eu nu asa am simtit cand am scris cuvintele alea. Dar sunt subiectiva, asa ca s-ar putea sa ai dreptate.
Dand replica afirmatiei tale – ce a provocat o adevarata controversa intre tine si Ariel – pot spune ca nu promovez lucruri sau idei in care nu cred.
Se pare ca in alegeile noastre avem cel putin doua optiuni. Si apartenenta religioasa, respectiv credinta in divinitate, este o alegere.
N-am nici cea mai mica intentie sa imi comentez optiunea care, in mod evident, nu coincide cu a ta si nici sa fac pionierat in a incerca sa convertesc oamenii la ateism. (Urat suna! Si foarte generalizat!)
Intr-adevar in articol am scris “Uneori e obositor. Parcă aş vrea ca altcineva să facă toate astea în locul meu. Să mă absolve de responsabilităţi. Să mă ghideze.” dar eu chiar ma refeream la o PERSOANA! Nu cred ca vreo divinitate s-ar catadicsi sa-mi faca mie cafeaua dimineata.
Si tot eu am scris „Oamenii au nevoie tot timpul de ceva de care să se agaţe. Asta îi ajută să meargă mai departe, de obicei.”
In opinia mea, forta suprema, divinitatea este tot ceva de care au nevoie oamenii sa se agate pentru a putea merge mai departe. Ori, articolul meu era tocmai despre fortele proprii, nu despre un „ajutor suplimentar”, despre „ceva de care sa ne agatam”.
Dupa cum spunea si Ariel, respect modul tau de a trai si al tuturor celor care Cred, dar si ei ar trebui sa respecte modul meu sau al altora ca mine.
Numai bine!