Se termina un nou an. Începe NOUL.

Acum, în prag de an nou, oamenii îşi fac bilanţul anului ce a trecut. Se presupune că e „indicat” să o facem. Nu am înţeles niciodată de ce este „indicat”. În opinia mea, un nou an nu este decât continuarea celui vechi. Şi a celui de dinaintea celui vechi. Şi a celui de dinaintea dinaintea celui vechi. Şi aşa mai departe.

Cred că „anul nou” este o chestie psihologică. Minciuna unui nou început. Spun minciuna, deşi sună cam dur, dar aşa este. Oamenii au nevoie tot timpul de ceva de care să se agaţe. Asta îi ajută să meargă mai departe, de obicei.

După cum spuneam, oamenii îşi fac bilanţul anului ce tocmai se încheie, se încarcă cu bune intenţii şi aşteaptă venirea „noului”. Mai bun, desigur. Cine îşi doreşte un an mai rău? Sau, mai bine zis, cine îşi doreşte să-i fie mai puţin bine vreodată?

Unii spun „anul ăsta mi-am schimbat maşina” sau „mi-am renovat casa” sau „mi-am schimbat mobila”. Sau doar „am reuşit să supravieţuiesc”.

În schimb, din câţi oameni cunosc eu, nu îmi amintesc să fi auzit vreodată pe cineva să spună: „Anul ăsta am devenit mai înţelept” sau „Anul ăsta am mai învăţat ceva”. Nici vorbă!

Deunazi m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colega de liceu, pe care nu am mai văzut-o de vreo 15 ani, cred. La întrebarea: „Ce mai faci? Cum îţi este?”, a explodat ca o bomba: „Super! Am o vilăăă! Ce vilă?! Ditamai palatu’! Am un Logan nou! Nu-mi lipseşte nimic! Şi lucrez la Poliţia Comunitară!” Abia m-am abţinut să nu râd! Era de admirat, nu? Când am cunoscut-o eu, călca îndoit gulerul de la cămaşa soţului ei. Acum evoluase la „ditamai palate”, ce naiba!

Eu nu voi spune asta. Nu am maşină, nu am casă, nu mi-am petrecut vacanţa pe vreo plajă exotică. Existenţa mea fizica s-a desfăşurat în parametrii obişnuiţi. Am fost şi sunt sănătoasă. Nu merg cu anii la medic. Ce să-mi doresc mai mult?

Anul asta pentru mine a fost deosebit cu mult de cei din ultimii ani. Am învăţat un lucru foarte important. Şi anume că, indiferent cât de mult îmi doresc şi indiferent cât de tare aş căuta, singura persoană care îmi este alături absolut tot timpul, care ma înţelege cel mai bine, care nu îmi cere nimic în schimb şi îmi dă tot cu dezinteres şi cu multă dragoste, care se bucură alături de mine, care plânge alături de mine, care mă ajută să iau decizii, sunt EU.

Uneori e obositor. Parcă aş vrea ca altcineva să facă toate astea în locul meu. Să mă absolve de responsabilităţi. Să mă ghideze. Să nu mă mai gândesc EU că trebuie să plătesc facturile sau să facă altcineva lecţii cu copiii sau să îmi facă dimineaţa cafeaua, să îmi cumpere ţigări sau să pregătească cina. Chiar dacă ar fi doar o chiflă cu şuncă sau un ou prăjit.

Aşa că EU m-am împăcat cu mine însămi şi am hotărât că trebuie să îmi urmez drumul cu stoicism şi îndârjire, pentru ca este drumul MEU. Drumul pe care am pornit cu ceva vreme în urmă şi pe care EU mi l-am ales. Cu mai multă sau mai puţină bună ştiinţă.

Şi am mai aflat ceva. Că tot acest drum nu îl parcurg singură. Pe distanţe mai lungi sau mai scurte, mă însoţesc oameni. Toţi cei care mă întovărăşesc, cu intenţii mai bune sau mai puţin bune, toţi aceia sunt trecători pe drumul meu. Şi eu trecător pe drumul lor.

Acum, în prag de an nou, EU le mulţumesc tuturor tovarăşilor mei de drum de până acum. Celor care mă însoţesc şi celor care mă vor însoţi. Le mulţumesc pentru sfaturile pe care mi le-au dat. Le mulţumesc pentru toate lucrurile pe care le-am învăţat de la ei. Le mulţumesc pentru răbdarea şi încrederea lor.

La mulţi ani, OAMENILOR! Va urez să rămâneţi OAMENI!