Când vine vorba de efort fizic trebuie să numeri…

Acum câteva luni m-am hotărât alături de nişte prieteni să fac cea mai nebunească treabă din viaţa mea! Înainte să fac treaba aceasta făcusem bungee jumping pentru prima dată… Şi multă vreme am crezut că nu există nimic mai extrem.

Dar m-am înşelat! Căci în vară am hotărât să plecăm cinci oameni pe biciclete din Bucureşti în Vama Veche. Asta înseamnă puţin peste 300 de km de pedalare peste dealurile din Dobrogea, fără prea multe bagaje la noi, fără set de haine de schimb, fără cort, doar cu câteva ustensile şi piese de schimb pentru biciclete.

Ştiam că trebuie să ajungem într-o singură zi. Nu aveam unde să dormim peste noapte şi oricum nu eram pregătiţi nici fizic şi nici mental să dormim în câmp sau într-o mănăstire.

Fiind probabil cel mai anemic din echipă am fost mai mereu cel din urmă. Anemic metaforic, dar şi pe bună dreptate – sufăr de o talasemie minoră care mă face să nu fiu rezistent la efort.

După jumătate din drum parcurs am ajuns la partea cu dealuri. Colegii au urcat fără probleme în timp ce eu m-am dat jos de pe cal şi am început să merg. Simţeam că NU MAI POT! Şi că nu mai vreau în acelaşi timp. Pur şi simplu când mă urcam pe bicicletă nu aveam puterea necesară de a apăsa pe o pedală…

Apoi, odată cu venirea serii şi acumularea oboselii am început să ne certăm…

Văzând că trag grupul înapoi un coleg mi-a zis într-un mod dur că ar trebui să fac autostopul, să iau o maşină. M-a lovit puternic ceea ce mi-a zis în clipa aia. Voiam să-i dau un pumn. Nu i-am dat. E totuşi cu un metru mai înalt ca mine.

El vorbea serios şi poate avea dreptate. Trăgeam grupul înapoi şi nu era în regulă.

Dar apoi am vrut să-i demonstrez că se înşală…

I-am dat o replică dură, mi-am zis că-l urăsc în gând şi am dat la pedale cât am putut de mult ca să-i las în urmă. Nervii, adrenalina şi dorinţa de a demonstra că nu trebuie să fac autostopul m-au făcut să pot să urc următoarele câteva dealuri cu uşurinţă – nu ştiu cum, dar nu mai simţeam durerea din picioare, nu mai simţeam nimic. Ştiam doar că trebuie să urc – şi urcam!

Cum de brusc am devenit un super-căţărător?

Lăsând acum în urmă povestea mea cu băieţii de la Tribul – care a fost o adevărată lecţie de viaţă… Vreau să analizez ce s-a petrecut cu mine când brusc am putut urca cu uşurinţă dealurile.

– Impuls!

A fost acel ceva care m-a motivat. Şi anume colegul meu, Călin, care mi-a zis să renunţ. Nervii pe care mi i-a generat m-au motivat să demonstrez că pot! Nervii nu erau îndreptaţi doar spre Călin, ci probabil şi spre mine. El m-a făcut să realizez că-s supărat pe mine că nu pot ajunge în Vama Veche pe bicicletă!

– Concentrare!

Dacă atunci când simţeam că nu mai pot mă gândeam doar la cum voi dormi în câmp sau cum voi lua o maşină cu auto-stopul sau cum tocmai trăiesc un eşec şi dezamăgesc nişte oameni, după impuls m-am gândit doar la cum „Trebuie să urc, pot să urc, pot să ajung acolo!” …

Psihicul meu era la pământ, dar dacă colegul meu nu mi-ar fi dat o palmă probabil nu mi-aş fi dat seama niciodată. Psihicul îmi făcea fizicul să nu mai pedaleze… deşi corpul meu mai avea destule resurse.

Mi-am schimbat gândurile. M-am concentrat pe ceea ce VOIAM şi am renunţat la groaza lucrurilor ce NU VOIAM să se întâmple.

– Am făcut paşi mici!

100 de km de dealuri pe bicicletă nu-s treabă uşoară… Dar dacă am învăţat ceva în viaţă, acel ceva este: „Când obstacolul e prea mare, depăşeşte-l cu paşi mici!”.

Obiectivul meu după cearta cu Călin nu era „Să ajung în Vama Veche azi!”. Nu, nici gând! Obiectivul meu era mereu unul mic care se updata constant. Update-ul des de obiectiv mă ţinea cumva motivat şi-mi demonstra că am un oarecare succes constant.

Obiectivul meu era mereu: „Să ajung în vârful acestui deal şi să mă odihnesc puţin.”

După fiecare deal mă dădeam la vale şi urcam următorul deal din inerţie. Lucru inteligent pe care până atunci nu realizasem că pot să-l fac.

– În cele din urmă am învăţat că efortul fizic presupun concentrare – şi un mod bun de a te concentra este să numeri!

Număram serii de câte zece: unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece şi unu, doi …

Fiecare număr era o pedală dată. Devenisem un mic aparat care se gândea DOAR la această numărătoare şi la nimic altceva.

Numărătoarea m-a ajutat să mă concentrez, să-mi schimb mentalitatea şi… Să reuşesc.

Ariel, ce-ai păţit la un moment dat de te-ai dus aşa tare în faţă?

M-au întrebat cei care nu ştiau replica pe care mi-a dat-o Călin la jumătatea traseului.

Răspunsul meu a fost: „Am mâncat un Lion şi mi-a dat energie.” … Deşi nu acesta era adevărul.

Pur şi simplu începusem să mă concentrez după o perioadă în care mă dădusem bătut.

E o lecţie de viaţă pe care am învăţat-o aproape în mijlocul naturii alături de patru prieteni. Mulţam, băieţi!