Arogantul, încrezătorul și modestul

Cu toții recunoașteți faimoasa frază “i-am dat un deget și mi-a luat toată mâna.” Dar tind să cred că o să evolueze în “i-am dat o mână și mi-a întors spatele.” Să clarific și de ce spun asta. Dacă înainte se profita de pe urma celui care își oferea ajutorul mai mult decât era cazul, astăzi ne-am emancipat și nu mai acceptăm ajutor deloc.

Totul a pornit de la cele două mari probleme cu care se confruntă societatea, și anume complexul de inferioritate și complexul de superioritate. Adică, ne-am împărțit în două tabere și fiecare își flutură cu mândrie propriul “handicap”: unii se consideră prea buni ca să ajute și alții prea buni ca să primească ajutorul.

Lăsându-i pe primii la o parte, căci nu ei mă îngrijorează prea tare, revenim asupra “inferiorilor”. Și, sincer, pot să întreb decât un singur lucru. De unde mentalitatea asta? Dacă luați exemplu de la altul nu înseamnă că voi sunteți mai proști. Nu oricine primește șansa de a învăța ceva nou, de a-și descoperi noi limite, de a ieși din mediocritate. Când cineva vă spune să puneți mâna pe o carte, acționați în consecință, nu vă apucați să aruncați cu pietre în nefericit pentru că v-a vrut binele.

Tot de aici a pornit și premisa că încrederea în sine este totuna cu aroganța. Nici nu vreau să îmi imaginez ce tsunami ar putea produce orice încercare de a te da pe tine drept exemplu. E posibil ca “arogant” să devină noul tău nume. Iar dacă îndrăznim numai să aducem iubirea de sine în discuție, narcisismul o să îți țină loc de nume de familie. Degeaba s-a chinuit Jung să ne învețe despre asta. Educație și puterea exemplului? Nu ne pierdem noi vremea cu pseudo-științe… Astfel cred și eu că a devenit obositor să ne onorăm obligația de a gândi, dacă ne folosim creierul la subcapacitate.

Să revenim totuși la aroganță și încredere în sine. NU sunt sinonime. 

Arogantul e omul care crede că e puternic și capabil, Încrezătorul e pe bune.

Dar cum noi i-am băgat pe amândoi în aceeași oală, am rămas cu Modestul, care nu e altceva decât ipocrizia întruchipată.

Și, din păcate, e cel pe care îl primim cu brațele deschise. De ce? Pentru că el nu o să te critice niciodată, o să îți spună exact ce vrei să auzi, satisfăcându-ți astfel toate nevoile. Și cum noi trăim într-o eră a dependenței, a nimerit chiar în locul potrivit. Umilința lui nu e decât de fațadă, pentru că sub masca pe care o poartă se află un manipulator abil, nimic mai mult.

Motivul pentru care simpatizăm mai mult oamenii modești e fuga de responsabilitate. Fugim de oricine ne arată cu degetul greșelile și ne obligă să le îndreptăm, pentru că e mult mai suportabil să auzim consolări venind din altă parte, cum că n-a fost vina noastră.

Și, totuși, cât o să mai facem asta?