Miercuri. O zi obişnuită. Aceaşi rutină. Nimic deosebit. Doar eu mă simt altfel. Mă simt aşa… de parcă îmi lipseşte ceva.
Toată ziua m-am gândit la asta. Spre seară, m-am aşezat la calculator şi am deschis o pagină de Word. Aveam o temă de făcut: articolul de joi. Mă holbam la pagina albă ca laptele şi nu ştiam ce să scriu. Puriceii ăia mici şi negrii numiţi litere nu vroiau deloc să se aştearnă. Nu pot spune că eram obosită. Nu pot spune că aveam mintea vraişte. Nu. Pur şi simplu era un gol imens. Aş fi dat drumul la muzică. Ce să ascult, ce să ascult? În “preferate” văd: Paula Seling – Ploaie în luna lui Marte. Superb, îmi spun şi îi dau play. Cred ca am ascultat-o vreo două ore. În acest timp am început să citesc poezii de pe un site. Am recitit o mulţime. Abia terminam una, că îmi aduceam aminte de alta. O căutam, o găseam, o citeam şi îmi aminteam alta. Am citit “Rânduri pentru nechemata” a lui Minulescu. Am citit “Leoaică tânără, iubirea”a lui Nichita Stănescu Am citit “Făt-Frumos din tei” a lui Eminescu. Şi “Vreodată” a lui Bacovia. Două ore am citit poezii şi am acultat-o pe Paula Seling.
Atunci mi-am dat seama ce îmi lipseşte: poezia! Poezia din viaţa mea. Unde este? Apoi am privit mai departe: oare ceilalţi au poezie? Mai au nevoie de poezie? Mai trăiesc poezie?
Se mai iubesc oamenii în luna lui Marte?
Nu foarte demult am trăit dezamăgirea lipsei de poezie. Eram convinsă că există. Că e undeva, acolo. Că pluteşte către mine, dar nu ştiu eu s-o vad. O căutam şi aşteptam să mă ajungă. Am crezut că e vina mea. Că nu sunt eu capabilă să o percep, s-o accept şi să mă bucur de ea. După o vreme mi-am dat seama că aştept degeaba. Poezia exista numai în mintea mea. Probabil că era doar proiecţia nevoii mele.
De când mă ştiu am crezut în poezie. De când mă ştiu mi-am dorit poezie. Pentru că viaţa este aşa de agitată, avem lipsuri, probleme, necazuri, boli şi mai stiu eu ce, ar trebui să apreciem poezia din ea atunci când apare.
Am o multime de defecte, de limitări, de probleme cu care mă confrunt şi îmi doresc să evadez din viaţa mea obişnuită, să am ceva doar al meu. Un refugiu. O scăpare. Să trăiesc povestea poeziei mele. Sau mai bine spus poezia poveştii mele. Vreau prea mult? Vreau ceva imposibil?
Habar nu am. Dar cred că poezia există şi o voi găsi pentru că mă aşteaptă, dar nu ştiu eu unde să o caut. Şi mai sunt convinsă de încă un lucru: sunt mulţi oameni care îşi caută poezia. Le doresc mult noroc în căutare!
Spuneţi-mi voi ce ar putea fi mai frumos decât asta?!
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Cu multă dragoste pentru toţi iubitorii de poezie,
Luminiţa Ţibrin
6 răspunsuri
Poezia este o intamplare dezlantuita – scrisa, rostita, imaginata sau petrecuta si aruncata peste noi, inainte si inapoi, pana la insufletire.
Nevoia de poveste ne urmareste nesatula, inca din leagan. I-a urmarit pe parintii nostri si, mai-nainte, pe parintii lor si pe parintii parintilor lor. Nevoia de poveste s-a nascut inaintea primului facut, pandindu-l.
In cele din urma, cred ca nevoia de poveste este cea care ne-a silit sa incetam a nu mai fi si sa incepem sa fim !
Daca avem nevoie de poezie ? Pai poezia este cea mai rafinata forma a povestii ! Este sageata care s-a infipt in calcaiul lui Ahile, facandu-ne pe noi sa ne zvarcolim de durere.
Am auzit eu undeva, candva: „Viata fara poezie e pustiu”…
Incet. Putin cate putin. In catrene. Cu rime imbratisate. Iti dau voie sa ma ucizi cu o poezie. Povestita! 😀
Eu îl prefer pe Nicu Alifantis cu „ploaie în luna lui marte”. Și evident, avem nevoie de poezie! Să ne iubim nu numai în stații de metrou, ori la cinema, să ne iubim și pe poteci, pe drum de țară, să simțim furnicăturile alea, să ni se frângă genunchii în brațele lui/ei de atâta fericire….
Fără poezie, cred eu, viața devine banală, nimic nou sub soare… Uităm de iubirea pură, ori o vedem altfel.
Frumos articol, Luminita…inima-mi cauta mereu, poezia!
spor in toate! 🙂
”Amantei dragi îi spun: – M-a vrut nevasta
Şi viceversa. Pentru ce aceasta?
Păi pentru cărţi le mint pe amândouă
Căci au o bibliotecară nouă.” Dan Norea
Mie imi place poezia si chiar ieri cand cautam un citat despre carti am gasit strofa asta amuzanta
Sunt momentne cand simtim lipsa versurilor din viata noastra. Nu e vorba de un fel de boala sau de o dorinta ascunsa, ci doar de o extensie a trairilor noatre. Mi se pare firesc ca versurile sa ne nuanteze mai tare universul. Asta e munca lor, iar a noastra sa le citim sau sa le compunem.