Avem nevoie de poezie?
Miercuri. O zi obişnuită. Aceaşi rutină. Nimic deosebit. Doar eu mă simt altfel. Mă simt aşa… de parcă îmi lipseşte ceva.
Toată ziua m-am gândit la asta. Spre seară, m-am aşezat la calculator şi am deschis o pagină de Word. Aveam o temă de făcut: articolul de joi. Mă holbam la pagina albă ca laptele şi nu ştiam ce să scriu. Puriceii ăia mici şi negrii numiţi litere nu vroiau deloc să se aştearnă. Nu pot spune că eram obosită. Nu pot spune că aveam mintea vraişte. Nu. Pur şi simplu era un gol imens. Aş fi dat drumul la muzică. Ce să ascult, ce să ascult? În “preferate” văd: Paula Seling – Ploaie în luna lui Marte. Superb, îmi spun şi îi dau play. Cred ca am ascultat-o vreo două ore. În acest timp am început să citesc poezii de pe un site. Am recitit o mulţime. Abia terminam una, că îmi aduceam aminte de alta. O căutam, o găseam, o citeam şi îmi aminteam alta. Am citit “Rânduri pentru nechemata” a lui Minulescu. Am citit “Leoaică tânără, iubirea”a lui Nichita Stănescu Am citit “Făt-Frumos din tei” a lui Eminescu. Şi “Vreodată” a lui Bacovia. Două ore am citit poezii şi am acultat-o pe Paula Seling.
Atunci mi-am dat seama ce îmi lipseşte: poezia! Poezia din viaţa mea. Unde este? Apoi am privit mai departe: oare ceilalţi au poezie? Mai au nevoie de poezie? Mai trăiesc poezie?
Se mai iubesc oamenii în luna lui Marte?
Nu foarte demult am trăit dezamăgirea lipsei de poezie. Eram convinsă că există. Că e undeva, acolo. Că pluteşte către mine, dar nu ştiu eu s-o vad. O căutam şi aşteptam să mă ajungă. Am crezut că e vina mea. Că nu sunt eu capabilă să o percep, s-o accept şi să mă bucur de ea. După o vreme mi-am dat seama că aştept degeaba. Poezia exista numai în mintea mea. Probabil că era doar proiecţia nevoii mele.
De când mă ştiu am crezut în poezie. De când mă ştiu mi-am dorit poezie. Pentru că viaţa este aşa de agitată, avem lipsuri, probleme, necazuri, boli şi mai stiu eu ce, ar trebui să apreciem poezia din ea atunci când apare.
Am o multime de defecte, de limitări, de probleme cu care mă confrunt şi îmi doresc să evadez din viaţa mea obişnuită, să am ceva doar al meu. Un refugiu. O scăpare. Să trăiesc povestea poeziei mele. Sau mai bine spus poezia poveştii mele. Vreau prea mult? Vreau ceva imposibil?
Habar nu am. Dar cred că poezia există şi o voi găsi pentru că mă aşteaptă, dar nu ştiu eu unde să o caut. Şi mai sunt convinsă de încă un lucru: sunt mulţi oameni care îşi caută poezia. Le doresc mult noroc în căutare!
Spuneţi-mi voi ce ar putea fi mai frumos decât asta?!
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Cu multă dragoste pentru toţi iubitorii de poezie,
Luminiţa Ţibrin
