Adrian Soare, unul dintre cei mai mari şi cunoscuţi speakeri motivaţionali din România (şi cu probabil cel mai citit blog de dezvoltare personală) va ţine pe 12 noiembrie ultimul workshop din 2011! Iar noi punem la bătaie un bilet gratuit!
În linii mari workshopul (care va dura ~4 ore) te va ajuta să descoperi:
- care e vocaţia ta
- 21 de tehnici de automotivare
- 7 trucuri să îţi faci prieteni oriunde
- 5 secrete ale încrederii în sine
- 3 moduri de a scăpa de teama de eşec
Concurs!
Zi-ne într-un comentariu care-i cel mai mare eşec din viaţa ta peste care ai trecut cu brio. Ai timp până sâmbătă, 5 noiembrie, ora 23:59 să laşi un comentariu prin care să ne amuzi sau să ne înveţi ceva din povestea ta. Cea mai bună poveste va fi cea câştigătoare!
6 răspunsuri
cel mai mare esec al meu e ca nu am avut niciun esec mare
Cel mai mare esec peste care am trecut cu brio s-a petrecut recent:am dat proba practica(traseul) pentru obtinerea permisului.Am dat cu un examinator care avea reputatia de cel mai sever din oras(asa umblau zvonurile),i-am condus perfect 30 minute,nici o greseala,ne intorceam la locul de plecare care era dupa o intersectie.La intersectie aveam stop;am oprit unde trebuie insa nu aveam vizibilitate.in fine la aceea intersectie am gresit pentru ca trebuia sa opresc unde am vizibilitate si sa ma asigur de acolo,ceea ce n-am facut,am plecat direct si examinatorul mi-a spus ca daca faceam cum trebuie permisul era al meu.Am fost coplesit initial de ciuda si suparare.Suparare ca am gresit la final,suparare atat pe mine ca am gresit ca prostul,cat si pe politai ca nu mi l-a dat insa ii condusesem 30 min bine,putea sa inchida ochii la o greseala.
APOI am realizat(gandindu-ma la vorba”tot raul spre bine”)ca a fost bine ca am gresit in aceea intersectie.Daca examinatorul mi-ar fi dat permisul iar eu a doua zi as fi intrat intr-o intersectie fara sa ma asigur,as fi provocat poate un accident sau mai rau…moartea cuiva sau chiar a mea.Sunt oarecum fericit(as putea spune) ca am gresit,mi-am invatat pe deplin lectia iar acum nu voi mai intra in intersectie fara sa ma asigur nici daca e libera.Pana la urma e o lectie de viata,pentru ca toata viata inveti si inveti doar gresind!
Eram clasa a 12-a. Copil prost, cu ganduri tulburi despre viitor. Am dat la ASE pentru ca un prieten, deja student acolo, mi-a zis ca ei se strang dimineata la facultate si de acolo pleaca la bere si distractie. N-aveam nicio treaba cu programa. In primul semestru am avut doua restante, in al doilea, cinci. In anul 2, zece, apoi treispe, optspe etc. Am amanat medical anul. Apoi am ramas repetent pt ca nu m-am dus nici la cursuri, nici la examene. Dupa 4 ani de ASE am fost exmatriculat, fara sa trec mai departe de anul 2. Imi gasisem un job, imi placea si eram atat de naiv incat credeam ca o sa ajung sa castig 5000 de dolari pe luna intr-un an de zile. Nu mai credeam in institutii de invatamant, eram gata sa ma avant in viata fara diploma. Mi-a deschis mintea prima mea dragoste, sa-i dea D-zeu sanatate, care mi-a spus probabil acelasi lucru ca toti oamenii din jurul meu, anume ca e bine sa ai o pregatire academica, chiar daca te simti zmeu si crezi ca o sa cuceresti lumea fara diploma. Cum ea avea mai multi prieteni care dadeau la arhitectura si stia ca si eu am ceva talent la desen, m-a indrumat sa fac pregatire la desen. Mi-a cumparat cadou un teu si, fix de ziua mea, am fost la prima sedinta de pregatire. M-am apucat tarziu, la juma de an dupa ceilalti candidati la admitere. Am fost suficient de harnic cat sa fiu admis la sectiile design si urbanism. La arhitectura intrasem la plata, dar nu mi-am permis sa raman. Am ales design si m-am tinut de treaba, frate. Am luat bursa semestru de semestru si am absolvit cu laude din partea comisiei.
E un drum lung de la student exmatriculat la masterand cu ganduri de profesor, dar doar in timp. Odata ce mi-am asumat esecul si mi-am facut mie promisiunea sa schimb totul la 180 de grade, nimic nu m-a putut opri si totul mi s-a parut simplu si firesc.
Imi place…eu renuntam in locul tau
Inima mea tipa muzica. De cand ma stiu am facut muzica. La 6 ani organizam spectacole si eram un fel de mini vedeta. Cantam oriunde, intram imediat in rol si radeam cu toata fiinta mea. Muzica ma face sa ma simt acasa. Stiam melodii pe de rost, invatam repede orice melodie, in clasa a IV -a am reprezentat orasul meu la concursul de Tip-Top minitop si am castigat locul 3 pe oras, in scoala generala eram vocea care dadea tonul, si raspunsul la intrebarea ce vrei sa faci cand o sa fii mare era intotdeauna: cantareata. Eu stiam. Timpul a trecut si am ajuns la Liceul de Arta, sectiunea canto. Intrasem in liceu optimista, plina de speranta, aveam atat de multe vise si planuri si….Profesoara mea de canto nu m-a placut. Nu m-a placut din primul moment pentru ca eram saraca si pentru ca imi exprimam opiniile out loud. In 4 ani, doamna Stan a stiut cum sa faca sa-mi ucida muzica din interior. Am inceput sa urasc orele de canto, solfegiile, teorie, contrapunct, nimic nu ma facea sa ma apropii de muzica. In clasa a XI-a ma visam avocat iar la sfarsitul liceului am dat la limbi straine. Conservatorul nici macar nu l-am luat in calcul, doamna Stan facuse treaba foarte buna numai ca nu in directia in care sa incurajeze muzica din mine ci sa o ingroape. Cel mai mare esec peste care am trecut este cea mai mare dorinta a vietii mele. Am gasit mecanisme de coping si am excelat in tot ce m-am implicat. Numai ca n-am stat prea mult la Limbi straine, am dat la Jurnalism si in ultima instanta m-am hotarat sa ajut oameni: sunt Director de Vanzari si tocmai mi-am luat dreptul de libera practica de la Colegiul Psihologilor pe psihoterapie. Insa in mine inca urla muzica. N-am invatat nimic altceva din asta decat ca profesorii pot sa ucida vise si nu patesc nimic.
După mai multe păreri şi citiri, povestea câştigătoare este cea a lui Soze.
Mulţumim pentru participare!