Provocarea fericită a venit de la Institutul pentru Fericire, de unde altundeva? Primul gând a fost că ușoară, mi-am acordat un strop de timp să mă decid asupra autorului preferat – da, așa suna provocarea „care este subiectul / cartea / specialistul de dezvoltare personala cu care rezonezi cel mai mult și de ce”. N-a mers. Mi-am spus să aleg o carte despre care să povestesc. Prea multe cărți îmi veneau în minte.
Am recitit cerința. “subiectul / cartea / specialistul de dezvoltare personala” – musai de dezvoltare personală! Nu știu care sunt specialiștii în dezvoltare personală. Pentru mine orice carte care-mi merge la suflet este de dezvoltare personală. Antoine de Saint-Exupery este un specialist în dezvoltare personală? Întreb pentru că Micul prinț este o culegere de învățăminte de o profunzime rară. Dar nu aceasta e alegerea mea de astăzi cu toate că ar fi putut fi o alegere bună.
Provocarea fericită a venit de la Institutul pentru Fericire, de unde altundeva? Primul gând a fost că e ușoară, mi-am acordat un strop de timp să mă decid asupra autorului preferat – da, așa suna provocarea ” care este subiectul / cartea / specialistul de dezvoltare personala cu care rezonezi cel mai mult și de ce”. N-a mers. Mi-am spus să aleg o carte despre care să povestesc. Prea multe cărți îmi veneau în minte.
Am recitit cerința. “subiectul / cartea / specialistul de dezvoltare personala” – musai de dezvoltare personală! Nu știu care sunt specialiștii în dezvoltare personală. Pentru mine orice carte care-mi merge la suflet este de dezvoltare personală. Antoine de Saint-Exupery este un specialist în dezvoltare personală? Întreb pentru că Micul prinț este o culegere de învățăminte de o profunzime rară. Dar nu aceasta e alegerea mea de astăzi cu toate că ar fi putut fi o alegere bună.
În mare dilemă fiind mi-am chestionat conștiința care poartă numele unui prieten sau prietenul care-mi servește drept conștiință: “tu întotdeauna ai avut idei mai pe sufletul meu, de-asta te rog, poate, mă ajuți cu un strop de inspirație! Pe un blog de dezvoltare personală, despre ce ți-ar plăcea să citești?”. Răspunsul a căzut, necruțător: “despre tine și experiențele tale ! Sincere și necenzurate.” Prima reacție a fost să spun că e o nebunie, apoi am respirat adânc și ochii mi-au căzut pe Copiii paznicilor de elefanți. Pe genunchi se odihnea subiectul, chiar subiectele cu care rezonam profund. Dar este Peter Høeg un specialist în dezvoltare personală? Google mi-e la o întindere de mână, caut: “Peter Høeg deține o licență în literatură de la Universitatea din Copenhaga (1984). Înainte de a fi scriitor a avut experiența vieții de marinar, balerin și actor, a practicat alpinismul și scrima, a călătorit în toată lumea, până într un moment în care – după cum spune el însuși – a realizat că adevăratul sens al călătoriilor e spre înlăuntru, spre descoperirea propriului sine.” Deci este un specialist în dezvoltare personală, chiar și numai pentru că a practicat scrimă!
Acum că am reușit cumva să mă conformez cerinței fără să renunț deloc la mine, să găsesc și subiectul, și cartea, și autorul, nu-mi rămâne decât să urmez sfatul prietenului meu cu putere de conștiință.
Într-o perioadă în care deja de vreo două luni iubeam fără să fi căutat asta, fără să-mi acord dreptul ăsta, fără să sper să fiu iubită la rându-mi, fără măcar să știu pe cine iubesc, fără să existe chiar și cea mai mică șansă de a ne reîntâlni, de cunoscut nici nu vorbesc, într-o seară, fără nicio legătură cu faptul că eram într-un loc de care mă legau multe amintiri sau poate că tocmai de aceea, a sosit, din senin, de nicăieri, fără niciun motiv, confirmarea, concretizată într-un te iubesc pe ecranul telefonului. Timpul s-a oprit în loc, zgomotele au tăcut, totul în jurul meu a tăcut, totul în mine a tăcut, era liniște și nemișcare și înăuntru și afară, nu simțeam nimic, nu exista nici bucurie, nici tristețe, nici gânduri, nici întrebări, nici răspunsuri, nu era nimic și în nimicul ăla exista totul, era veșnicia încremenită într-o singură clipă. Încet, a apărut primul gând și odată cu el lucrurile au început să se miște, să se tulbure așa cum se tulbură apa când îți plimbi mâna prin ea.
Peter Høeg vorbește în Copiii paznicilor de elefanți despre încăperi și despre uși, despre fericirea pe care o încearcă un credincios când predică despre credința lui sau despre fericirea ascunsă în muzică, ori despre eliberarea adusă de droguri, unde credința, muzica și drogurile sunt doar încăperi în care ești închis, încăperi cu uși pe care le poți deschide spre alte încăperi, unde ești tot închis. “Ieșirea pe care vreau să ți-o arăt e altfel. Nu duce într-o nouă încăpere. Te scoate din zidire.”
Asta ne dorim și noi, eu asta îmi doresc, după eliberare tânjesc. Odată cu dezvoltarea personală începe căutarea ușilor, începe călătoria prin diverse încăperi, trăim bucuria descoperirii unei camere noi, poate mai frumoasă decât precedenta, dar, din păcate, tot cu patru ziduri.
Sunt oameni care vorbesc despre eliberare și pare-se că știu despre ce vorbesc, sunt printre noi oameni liberi, oameni care au găsit ușa, acea ușă căreia odată ce i-au trecut pragul au ieșit din zidire. Mă gândesc aici la Dalai Lama, Osho, Sadhguru și ar mai fi, dar l-am ales pe Peter Høeg, care, la fel ca și mine sau eu ca și el, probabil, a zărit doar ușa, știe că există și își dorește să-i treacă pragul.
“Într-o astfel de clipă lumea e desăvârșită. Nu mai lipsește nimic, nimeni care să mai facă vreun lucru, pentru că nu mai există oameni, nici măcar eu, iar bucuria umple totul. Ține foarte puțin, apoi trece. […] Ce încerc să te fac să observi sunt secundele de dinainte să înțelegi cât de deosebită e situația și să începi să gândești. Pentru că, atunci când vin gândurile, te afli din nou în cușcă. […] închisoarea cu pricina e viața noastră, a tuturor, și felul în care trăim. Această închisoare nu e numai din piatră, ci și din cuvinte și gânduri. Iar noi contribuim la zidirea ei permanent, făcând-o funcțională, asta-i cel mai rău.”
Citind Copiii paznicilor de elefanți am recunoscut ușa despre care vorbește ca fiind aceeași ușă pe care am zărit-o în acea seară de august, la malul mării. De-atunci o port cu mine, am mai privit la ea în vreo câteva rânduri când timpul s-a oprit în loc și odată cu el gândurile mele. Până la cartea asta, eu o numeam stare de grație. O găsim în literatura de specialitate și ca prezența justă, definită ca stare în care trăiești prezentul și numai prezentul, fără trecut și fără viitor. E denumită în multe feluri, ne sunt propuse multe căi pentru a ajunge acolo, în fața ușii, în starea de grație – meditație, rugăciune, yoga, psihologie cuantică, tao etc. Eu cred că poate fi oricare dintre ele, important e ca ușa spre ne-zidire să nu constituie scopul în sine al căutării. Ușa nu o găsești, ușa se arată singură atunci când tu te găsești pe tine în cea mai neașteptată situație, în cel mai neverosimil context.
“Îți povestesc ce ni s-a întâmplat. În realitate, nu fac asta pentru a pomeni despre noi. Ci pentru a-mi aminti eu însumi când a fost deschisă ușa, spre a ți-o arăta.
Nu te pot ajuta să treci prin ea, pentru că nici eu n-am trecut vreodată ca lumea. Dar, dacă o putem găsi, stând adeseori înaintea ei, tu și cu mine, atunci știu că într-o bună zi vom ieși împreună la libertate”
În acest ultim pasaj pe care aleg să îl citez din Copiii paznicilor de elefanți se concentrează esența a tot ceea ce cred eu despre dezvoltarea personală și poate de aceea, din marea de oferte am ales să povestesc tocmai despre această carte pe care, mai mult ca sigur, într-o librărie o găsim la secțiunea ficțiune și nu la dezvoltare personală iar citind-o primul gând s-ar îndrepta către umorul autorului. Nu cred că se pot defini specialiștii în dezvoltare personală, tot așa cum nu cred că există o cale de urmat sau o rețetă a fericirii. Cred că există oameni care-și țin ochii deschiși și văd ce le oferă viața, iar dintre aceștia sunt cei care au darul de a povesti, de a împărtăși, nu neapărat pentru a pomeni despre ei, ci pentru a ne ajuta să recunoaștem ușa în fața căreia cu toții avem șansa să ne aflăm la un moment dat.
Pasul spre dincolo de ne-zidire nu-l putem face decât singuri, dar călătoria dintr-o încăpere în alta până în fața ușii e mai facilă când suntem acompaniați de oameni cu ale căror experiențe rezonăm. Asta ar putea fi o mica parte din înțelesul pe care l-am găsit eu în vechiul proverb indian care deschide cartea:
“Dacă vrei să te împrietenești cu cineva care are un elefant, trebuie să ai loc și pentru elefant.”
