Cu sufletul deschis

V-aţi întrebat vreodată de ce ne emoţionează pe atât de mulţi dintre noi show-uri precum „Românii au talent”, „Vocea României” sau „X Factor”? Oare ce coardă sensibilă a sufletului nostru vibrează când îi urmărim pe cei care îşi asumă curajul de a se urca pe scenă?

Mi-am pus şi eu aceste întrebări, dar trebuie să recunosc că întrebările au început să-şi facă loc în mintea mea atunci când nu mi-am putut stăpâni lacrimile alături de milioane de oameni la apariţia lui Susan Boyle cântând pentru prima dată ‘I Dreamed A Dream’…

Poate că răspunsul ar putea veni simplu: pentru că ne emoţionează talentul acestora, dar cred că răspunsul cheie al acestor întrebări e „îngropat” undeva mai adânc, cel puţin pentru mine.

Ce au în comun până la urmă acești oameni mai mult decât talentul?

Curajul de a ieşi pe scenă? O fi doar atât? De ce impresionează atât de mult actul lor încât reuşesc să mişte chiar şi pentru puţină vreme până şi pe oamenii mai închişi emoţional?

Mai e ceva acolo dincolo de talent şi curaj?

Pentru mulţi dintre noi visele noastre cele mai măreţe au fost închise foarte adânc în sufletul nostru datorită multor factori atât exteriori cât şi interiori, dar, desigur, legaţi între ei prin relaţii de determinare cauză-efect. Încă de la şcoala primară, părinţii, învăţătoarea ne spuneau că trebuie să fim „realişti”, să nu ne dorim prea mult, să „ne întindem atât cât ne e plapuma” – iar ghilimelele le-am pus deoarece destul de târziu mi-am dat seama că atât părinţii cât şi învăţătoarea sau profesorii vorbeau prin prisma experienţelor proprii, proiectând şi asupra noastră parte din nereuşitele lor. Desigur, au făcut-o ca să ne protejeze – în felul lor. Să ne protejeze de eşec în cazul când am fi încercat să visăm mai mult decât am fi putut realiza, iar dezamăgirile ne-ar fi rănit.

Însă acesta „frână” pe care ne-au pus-o în foarte multe cazuri nu a jucat doar rol de protecţie. A avut ca efect acţiunea noastră de a îngropa cât mai adânc visele noastre cele mai dragi şi odată cu ele închiderea pasiunii într-un colţ întunecat al sufletului nostru, atât de bine ascuns încât nici măcar noi înşine să nu mai ştim unde le-am pus, eventual nici să ne mai amintim că au existat.

La prima vedere nu pare atât de grav. Însă foarte probabil să vină o vreme când, într-o dimineaţă, pe drum spre serviciu începi să te întrebi de ce nu-ţi mai doreşti să ajungi acolo, de ce toate zilele par o continuă repetare a uneia singură şi nu mai e nici o bucurie acolo… în sufletul tău.

Am întâlnit mulţi oameni care nu au reuşit să detecteze nici până la vârsta maturităţii care este visul lor cel mai măreţ, care e situaţia în care pasiunea lor ar face ca munca pe care o fac într-o zi să fie o bucurie continuă şi în care cuvinte precum „oboseală” sau „rutină” nu ar avea sens.

De asemenea am cunoscut şi oameni care au reuşit să-şi re-decopere – în colţişorul acela întunecat unde le-au ascuns demult – visul lor cel mai drag şi pasiunea, dar care nu au găsit până la urmă curajul să-l pună în aplicare.

Există şi un alt grup de oameni, destul de puţini ca număr, care au găsit în ei puterea să încerce să facă ceea ce au visat, indiferent de riscuri sau de costuri, dar fiind împliniţi sufleteşte, lucru care s-a dovedit până la urmă infinit mai preţios decât împlinirea financiară care ar fi venit dintr-un job care este doar…bine plătit.

Dacă aţi vorbi cu un astfel de om şi l-aţi întreba cum a „îndrăznit” să viseze atât de „sus”, foarte probabil să vă dea un răspuns surprinzător de genul „mi-am dat seama că nu am ce pierde”. E atât de multă esenţă în aceste cuvinte, pentru că în modul cel mai profund nu avem nimic de pierdut pentru că nimic nu ne aparţine de fapt, iar ceea ce credem că avem – un job bine plătit dar făcut fără pasiune, o pozitie socială influentă, o „imagine” în faţa celorlalţi – nu e ceva care să poată hrăni sufletul decât poate pentru o vreme, dar cu siguranţă nu pentru totdeauna. şi atunci, oare de ce ne e teamă să visăm mai „sus”?  De ce ne e teamă să încercăm să aducem în realitate acel vis?

Cred că cei care urcă pe scenă la show-urile amintite şi ne aduc lacrimile în ochi acest lucru ne amintesc de fapt. Ne amintesc că fiecare dintre noi are sau a avut cândva un vis şi nu a găsit în el puterea să-l materializeze.

Cred că ei ne reamintesc faptul că nu avem de ce să ne temem şi că autodepăşirea, pasiunea şi sufletul deschis – cănd acestea coexistă simultan – vor fi mereu percepute, recunoscute şi apreciate indiferent de locul sau domeniul unde acestea sunt puse în evidenţă. Acest trio de capacităţi are o amprentă atât de puternică încât, atunci când îl observăm îl percepem drept magic şi nu îl putem confunda cu nimic altceva. Este acel ceva care face ca oamenii să strălucească iar tot ce ating să se transforme în lumină ca într-o magie.

Fie că suntem sau nu conştienţi de legătura dintre autodepăşire, pasiune şi sufletul deschis, lacrimile aduse de acea emoţie ne pot aduce semnul pe care ar trebui să-l luăm în calcul, şi mai ales să lăsăm acest semn să ne amintească faptul că energia pasiunii este o sursă inepuizabilă care ne poate împlini nu doar pe moment, nu doar la suprafaţă ci pentru totdeauna în întregul care suntem fiecare dintre noi.

Nu lăsaţi pe nimeni să vă spună cât de sus puteţi visa! şi nu uitaţi că de cele mai multe ori nici noi înşine nu ştim întru-totul de ce lucruri măreţe suntem capabili cu adevărat!

Vă îmbrăţişez cu drag!

Acest articol a fost scris de Adina Amironesei pe care o puteţi găsi pe http://adinaamironesei.blogspot.com/