Zilele trecute căutam nişte informaţii pe internet când atenţia mi-a fost captată de titlul mai puţin obişnuit al unui articol în care autorul defăima cu mult zel într-un mod greu de reprodus în cuvinte activitatea şi imaginea unei alte persoane. Nu era vorba despre o dispută personală ci despre contestarea vehementă a viziunii celuilalt deoarece, în mod evident aceasta nu se conforma nicidecum propriei sale viziuni. În plus, autorul articolului menţiona faptul că acţiunea sa are un scop umanitar: salvarea tuturor celor care îi vor citi articolul de contaminarea cu informaţiile transmise de către persoana acuzată.
Dacă aruncăm o privire în trecutul umanităţii, putem observa cu uşurinţă faptul că întotdeauna au existat suficient de multe fiinţe umane care şi-au apărat cu atât de multă înverşunare adevărul lor încât oricine a îndrăznit să aibă puncte de vedere diferite le-a devenit în mod automat inamic pe care nu au ezitat să-l atace cu vehemenţă în toate modurile posibile şi chiar să-l omoare. Lucrurile par să arate la fel şi în zilele noastre. Să fie oare atât de greu de înţeles şi de acceptat faptul că fiecare are dreptul să gândească, să afirme şi să onoreze adevărul său fără a fi atacat şi condamnat de către ceilalţi? Se pare că da. Totuşi, indiferent dacă se înşeală sau nu, fiecare este responsabil pentru ceea ce alege, la fel cum şi cei care îi dau crezare sunt responsabili în totalitate pentru alegerea lor. Când cineva afirmă că trebuie neapărat să-i salveze pe alţii pentru a nu fi păcăliţi de către altcineva, dincolo de scopul aparent nobil al acţiunii sale, nu cumva fără să-şi dea seama îi consideră pe toţi ceilalţi atât de jalnici încât nu sunt în stare să discearnă singuri ce e util pentru ei şi ce nu? Să fie acesta ajutor sau desconsiderare şi jignire cruntă?
Probabil că unii sunt convinşi de faptul că fiinţa umană a fost dotată cu un corp mental doar pentru a prelua şi stoca în memoria proprie fără discernământ tot ceea ce alţii îi servesc drept adevăr de necontestat sub o formă sau alta. În ciuda acestui fapt, există suficient de mulţi oameni care s-au prins cumva de faptul că pot folosi acest corp mental inclusiv pentru a gândi, pentru a pune sub semnul întrebării noianul de informaţii cu care sunt asaltaţi zilnic şi pentru a decide singuri ce e şi ce nu e adevăr. Prin urmare, cu siguranţă îşi pot purta singuri de grijă şi îşi pot asuma consecinţele alegerilor lor.
Faptul că fiinţa umană folosea în trecut păsările pentru a transmite mesaje altor fiinţe aflate la distanţe mari, iar astăzi foloseşte telefonul înseamnă oare cu adevărat evoluţie în condiţiile în care ea este şi astăzi la fel de intolerantă şi de crudă ca înainte? Cât de mulţi sunt cei care nu îi atacă, nu îi pedepsesc şi nu îi condamnă pe cei ce îndrăznesc să vadă lucrurile într-un mod diferit? Ce fac şi astăzi mulţi dintre cei care se simt împuterniciţi să le impună altora punctul lor de vedere? Ce fac şi astăzi mulţi dintre cei care joacă rolul de părinţi, soţi, profesori, patroni, jurnalişti, politicieni, şamd? Aproximativ tot ceea ce făceau şi acum câteva mii de ani, doar că uneori într-un mod ceva mai discret: nu mai ucid cu pietre ci cu vorbe, nu mai aplică pedeapsa corporală ci şantajul, nu-şi mai impun punctul de vedere cu forţa ci prin manipulare, şamd.
Adevărul a fost şi este în continuare unul dintre principalele motive de dispută dintre fiinţele umane. Fiecare persoană este convinsă de faptul că accesează adevărul suprem şi cum nu poate înţelege şi accepta nicidecum adevărul celorlalţi, îl apără pe al său cu îndârjire şi caută să şi-l impună cu orice preţ, uneori cu intenţia sinceră de a-i “salva” pe ceilalţi. Prin urmare, indiferent că se ceartă sau că luptă cu arme pentru a-şi apăra sau a-şi impune adevărul, fiinţele umane creează şi întreţin un război absolut inutil. Ceea ce e cel mai greu de crezut şi de înţeles uneori, este faptul că fiecare are într-adevăr dreptate. Cum este cu putinţă aşa ceva?
Cine se uită puţin la propria sa experienţă va constata fără prea mare efort faptul că noţiunea de adevăr este relativă. Pe măsură ce persoana evoluează, nivelul său de conştienţă se ridică iar percepţia sa se schimbă. Mult din ceea ce reprezenta pentru ea adevăr de netăgăduit cu ani în urmă e posibil să devină astăzi minciună. În acelaşi mod, e posibil ca o parte din ceea ce ea percepea în trecut ca fiind minciună, să devină astăzi adevăr. Cel care s-a schimbat nu este nivelul său de inteligenţă ci nivelul său de conştienţă. Fiinţa umană nu poate acţiona niciodată altfel decât în concordanţă perfectă cu ceea ce crede. Credinţele sale îi dictează în permanenţă acţiunile. Cum îşi formează ea majoritatea credinţelor? Preluând cu sau fără discernământ ceea ce lumea şi realitatea exterioară îi prezintă drept adevăr de netăgăduit. Dacă nivelul său de conştienţă e suficient de ridicat, fiinţa umană va îndrăzni să îşi creeze propriile credinţe bazate pe propria experienţă.
Cum se formează spre exemplu în mintea unui copil credinţa că Moş Crăciun există? Cei care îl iubesc cel mai mult şi au grijă de el, părinţii, aduc în atenţia sa această idee şi o întăresc punând cadouri din partea Moşului sub brad în Ajunul Crăciunului sau “închiriind” un Moş Crăciun în carne şi oase. Toate aceste lucruri reprezintă pentru copil realitatea pe care o trăieşte cu toate simţurile sale. La grădiniţă, ceilalţi copii şi educatoarea îi confirmă ideea plantată de către parinţi şi îl întâlneşte din nou pe Moş Crăciun. La serviciu la mami şi la tati, iar îl vede pe Moş Crăciun, iar când televizorul e deschis, ghici cine îi zâmbeşte plin de bunătate: Moş Crăciun! Ce copil s-ar mai putea îndoi de existenţa Moşului? O minciună “nevinovată şi deosebit de frumoasă” tocmai a prins rădăcini în subconştientul copilului pe care toată lumea susţine că îl iubeşte nespus de mult. Îmi pare rău dacă cineva se va simţi rănit de spusele mele, dar nici cea mai bună scuză din lume nu poate justifica o minciună, oricât de frumoasă ar fi ea. Minciuna rămâne minciună, iar copiii pe care susţinem că îi iubim merită întotdeauna adevărul, cel pe care îl percepem în acel moment. Nu voi uita niciodată privirea copilului meu atunci când a realizat că nu există Moş Crăciun şi mi-a spus: nu trebuia să mă minţi!
Ce se întâmplă în continuare? Anii trec şi unii copii se prind mai repede decât alţii că povestea cu Moşul e o păcăleală şi ghici ce se întâmplă? Război, exact ca între adulţi! Unii cred pe bună dreptate că Moşul există, în timp ce alţii ţin cont de propria lor experienţă care le-a demonstrat fără urmă de îndoială că totul a fost o farsă şi susţin pe bună dreptate noul lor adevăr. Cine are dreptate? Toţi! Cum poate să îl lămurească cineva pe un copil care l-a văzut cu ochii săi pe Moş de atâtea ori, că în realitate el nu există? Nici dac-ar vrea, copilul nu poate nega adevărul său. Pur şi simplu nu poate percepe altceva. Singura care îi poate demonstra faptul că “adevărul său” este de fapt minciună este propria sa experienţă. La un moment dat, el va deveni conştient de acest lucru şi atunci vechea sa credinţă încetează să mai aibă putere asupra sa.
O poveste frumoasă şi o minciună nevinovată, nu-i aşa? Şi totuşi, mulţi copii suferă enorm atunci când descoperă că au fost minţiţi. De către cine? De către cei în care au cea mai mare încredere! Cum se simt ei oare şi cu câtă încredere în ceilalţi pornesc în viaţă?
În acelaşi mod se formează majoritatea credinţelor şi indiferent că-i place sau nu, mai devreme sau mai târziu, fiinţa umană va descoperi că majoritatea acestora conţin la fel de mult adevăr precum povestea cu Moş Crăciun. Merită oare nişte simple iluzii atât de mult război şi atât de multă suferinţă?
Cine e obişnuit să îşi observe experienţele, probabil a descoperit faptul că este cu neputinţă ca ceea ce spune referitor la un anumit subiect să fie înţeles de către o altă persoană atâta timp cât aceasta din urmă nu are nivelul de conştienţă necesar pentru a-şi schimba percepţia şi nu doreşte cu adevărat acest lucru. Este o misiune imposibilă şi absolut inutilă. Persoana aude cuvintele, pare să înţeleagă, însă în realitate totul trece pe lângă ea în ciuda faptului că este foarte inteligentă. De obicei, pentru a înţelege, ea trebuie să trăiască şi să ia în considerare propria sa experienţă. Există persoane care se străduiesc să facă o anumită schimbare de teamă că altfel vor fi părăsite sau pedepsite de către cineva de care sunt ataşate. La prima vedere pare că percepţia lor s-a schimbat cu adevărat, numai că de îndată ce nu mai sunt dispuse să se prefacă, ele vor reveni la vechiul lor mod de a fi pentru că în realitate nivelul lor de conştienţă nu s-a schimbat.
În lumea în care trăieşte, fiinţa umană poate falsifica şi manipula orice, se poate minţi pe ea însăşi şi pe alţii la nesfârşit, însă oricât s-ar strădui, nu va putea niciodată să îşi ridice nivelul de conştienţă fără a-şi face pe deplin “temele”. Nivelul de adevăr pe care îl va accesa va fi mereu în perfectă concordanţă cu nivelul său de conştienţă care îi va dicta întotdeauna comportamentul.
Totuşi, cum este cu putinţă ca fiecare persoană să aibă dreptate şi în acelaşi timp să trăiască în armonie cu ceilalţi? Ghis explică foarte simplu acest lucru în cartea sa “Ce naiba am venit să fac pe acest Pământ?”
Dacă ne imaginăm o clădire cu mai multe etaje (fiecare reprezentând un anumit nivel de conştienţă), în care o persoană se află la etajul 1 în timp ce alta se află la etajul 4, cu siguranţă nu vor vedea amândouă acelaşi lucru. Persoana de la etajul 4 a locuit rând pe rând la fiecare dintre etajele inferioare şi cunoaşte perspectiva corespunzătoare fiecărui etaj, în timp ce persoana aflată acum la etajul 1 cunoaşte doar perspectiva de la parter şi de la etajul 1 şi nu poate urca nicidecum mai sus de etajul la care locuieşte.
Deci, persoana de la etajul 1 observă în faţa sa o altă clădire, câţiva arbori, o stradă, şamd. Acesta este adevărul său şi este de netăgăduit. Persoana de la etajul 4 cunoaşte deja perspectiva de la etajul 1 şi nu o contestă, însă ea vede în plus faţă de cealaltă persoană acoperişul clădirii vecine, arborii din spatele clădirii, un pârâu, şamd. Acesta este adevărul său, de asemenea de netăgăduit.
Cine are dreptate? Cu siguranţă ambele persoane. Acoperişul clădirii, arborii din spatele său şi pârâul există oricum în ambele situaţii, atâta doar că persoana de la etajul 1 nu le poate percepe încă, iar asta înseamnă că ele nu există deocamdată pentru ea.
Dacă persoana de la etajul 4 ar încerca să-i impună adevărul său celei de la etajul 1, singurul lucru pe care l-ar obţine ar fi războiul deoarece aceasta din urmă, oricât s-ar strădui, nu poate să-l perceapă pentru că nivelul său de conştienţă nu-i permite deocamdată acest lucru.
Dacă persoana de la etajul 1 ar încerca să-i impună adevărul său persoanei de la etajul 4, ar obţine de asemenea război pentru că aceasta din urmă ştie foarte bine care este adevărul său şi nu îl va nega decât dacă alege compromisul.
Soluţia este foarte simplă şi nu este nevoie de compromis: fiecare recunoaşte adevărul său ca fiind adevărat pentru sine şi adevărul celuilalt ca fiind adevărat pentru celălalt, fără nevoia de a stabili cine are dreptate şi cine greşeşte. E suficient ca fiecare să-l asculte pe celălalt fără a-l judeca şi să-şi spună punctul de vedere fără a încerca să convingă. Deşi pare imposibil, fiecare are într-adevăr dreptate iar în aceste condiţii, războiul nu mai poate exista.
Revenind la autorul articolului care mi-a atras atenţia, acesta ar putea fi etichetat foarte uşor de către ceilalţi ca fiind spre exemplu o persoană rea, lucru care n-ar fi câtuşi de puţin real şi care n-ar conduce decât la alimentarea unui nou conflict. Nu există oameni răi, ci doar oameni care au uitat că sunt fiinţe magnifice capabile să iubească necondiţionat. De obicei, ei au suferit şi suferă atât de mult încât simt nevoia să-i rănească pe alţii pentru a-şi alina propria suferinţă. Mai mult decât atât, când adevărul altora diferă de al lor, se simt realmente ameninţaţi şi vor acţiona în consecinţă având de fapt intenţia pozitivă de a-şi proteja atât punctul de vedere în care cred pe bună dreptate cât şi pe ceilalţi. Poate că sună ciudat, dar acesta este modul lor de a-şi exprima iubirea.
De cealaltă parte, persoana atacată are şansa de a-şi aminti că dacă astăzi se află cumva la un etaj de conştienţă mai ridicat, cu siguranţă cândva a trecut şi ea pe la etajul la care se află acum celălalt. Dacă alege să facă asta, atunci cu siguranţă îl va putea înţelege.
Aşadar, cu un pic de bunăvoinţă din partea fiecăruia, şapte miliarde de puncte de vedere diferite pot coexista oricând în armonie pe planeta Pământ!
Un text de Raveica Atodirese
