„Uneori când ai o stradă foarte mare în fața ta te gândești că la cât de lungă este nu vei reuși niciodată să o mături pe toată. Și apoi începi să te grăbești. Muncești tot mai repede și tot mai repede și de fiecare dată când ridici capul din pământ ți se pare că mai ai la fel de mult de măturat, că n-ai avansat deloc, și încerci să muncești și mai repede, și mai repede, și începi să te panichezi și la final rămâi fără respirație, fără suflu, fără putere și ești nevoit să te oprești – și strada… strada pare la fel de lungă și capătul ei atât de îndepărtat… Dar nu așa se face.
Niciodată să nu iei strada ca pe un întreg, înțelegi? Trebuie să te concentrezi doar asupra următorului pas, asupra următoarei inspirații de aer în piept, asupra următoarei mișcări cu care mături următorii centimetrii de stradă – și tot așa. Nimic altceva.
Așa, crede-mă, îți vei face treaba cu plăcere, ceea ce este extrem de important pentru că atunci vei face și o treabă bună. Și așa trebuie să faci: o treabă bună.
Și, deodată, fără ca măcar să-ți dai seama, realizezi că ai măturat toată strada, bucată cu bucată, centimetru cu centimetru, mișcare cu mișcare fără să-ți dai duhul. Iar asta, din nou, este foarte important … ”
* * *
Iubesc citatul ăsta din cartea lui Michael Ende! Este o metaforă perfectă pentru orice vrei să faci în viață și cum ar trebui să te controlezi, mereu, ca să poți reuși.
Acum un an am fost într-o tabără în afara țării vreme de o lună. Eu am ales să fiu acolo. Eram profesor de biciclete și lucram zilnic cu copii. În primele zile nu m-am integrat prea bine și număram zilele până ce aveam să iau trenul spre casă.
Luna aceea a trecut îngrozitor de încet. A fost oribilă și nu m-am bucurat de nicio zi cu adevărat alături de acei copii. Ca dovadă, trei săptămâni dintre cele patru petrecute acolo am fost și foarte răcit – iar eu nu prea răcesc.
Anul ăsta, în 2014, am cugetat: Să mă duc iar sau să nu mă duc? Și am ales să mă duc pentru că știu că este o experiență genială, per total, dar totodată voiam să-mi demonstrez că pot să mă simt bine, fără să număr zilele până ce iau trenul, ci să număr cu tristețe zilele ce deja au trecut.
Și așa a fost. Anul ăsta mi-am dorit să fiu alt om, să iau experiența diferit, cu totul. Am trăit zi cu zi și m-am „pierdut” în zilele săptămânii. La finalul lunii îmi venea să plâng, dar n-aveam cum, căci în jurul meu erau copii pentru care eram profesor – iar profesorii nu plâng! 🙂
Ca povestea să fie completă – citatul de mai sus din cartea Momo l-am primit și citit anul trecut, în 2013, în trenul ce avea să mă ducă acasă după acea lună ce mi-a displăcut complet.
