De ce nu mai credem în dreptate?
Salut. Mă numesc Ariel. Ştiu, e un nume amuzant în ţara asta. Am aflat asta când aveam doar 7 anişori şi toţi copiii din clasă făceau mişto de numele meu. Ba mai mult decât atât, am avut cel puțin 4 profesori care au crezut că fac mişto de ei când mi-am spus numele. Ultimul a fost în clasa a 10-a şi m-a poftit direct afară.
L-am întrebat de ce mă dă afară. Mi-a zis că fac mişto de el zicând că mă cheamă ca pe un detergent. Ce profesor incult. N-auzise de opera lui Shakespeare. I-am explicat că aşa mă cheamă şi s-a rezumat la a mă crede atunci când colegii i-au confirmat că nu fac mişto de el.
Pe lângă faptul că am un nume menit parcă să atragă atenţia, am şi naivitatea de a crede în dreptate. Şi asta-i o combinaţie de „calităţi” care m-au făcut să evoluez într-o direcţie interesantă.
În fine, eu nu cred că-i naivitate, dar de când sunt mic, cam tot de pe la vârsta de 7 ani, mi se spune că-s naiv pentru faptul că cred în dreptate.
Am avut de-a lungul vieţii mele scurte multe momente în care am făcut lucruri cretine. Din punctul de vedere al celor ce nu mai cred în dreptate. Din punctul meu de vedere… făceam ceea ce trebuia făcut.
Un popor care nu mai crede în poliţie sau jandarmerie…
Stăteam şi mă întrebam zilele astea: ce reprezintă un popor care nu mai crede în cei ce fac dreptate. Cei responsabili cu dreptatea: poliţia, jandarmeria, armata. Nu voi adăuga politicienii.
Ce reprezintă un stat în care, în ochii limpezi ai cetăţeanului de rând, poliţistul n-are putere?
În România am observat că se sună rar la poliţie. Cei din jurul meu… nu toţi, dar o foarte mare parte, au reţineri.
Am amici cărora li s-au furat biciclete, amici care au fost bătuţi pe stradă, amici care au fost ameninţaţi, amici care au fost scuipaţi…
I-am întrebat: Şi poliţia ce a zis?
Şi mi-au răspuns: Păi crezi că am mai sunat la poliţie?
DA, asta cred!
Ceea ce urma era incredibil. Lasă, poliţia nu face nimic! sau, şi mai rău, Lasă că-l prind eu şi îl învăţ minte pe hoţ/bătăuş/etc.
Carevasăzică credem că e mai bine să ne facem singuri dreptate.
Dar, iată, din fericire…
Din fericire nu mai suntem în junglă. Acum ceva ani (sute-mii) poate că da, dreptatea ţi-o făceai singur, dar azi, atâta timp cât nu eşti un ascet, automat accepţi faptul că dreptatea o fac reprezentanţii tăi: adică de cele mai multe ori poliţia.
A raporta la poliţie nu înseamnă „a pârâ”. Am trecut de etapa aceea din viaţă în care părinţii ne învăţau să nu pârâm.
A raporta la poliţie este o responsabilitate cetăţenească.
Cine cade pentru dreptate se scoală repede. – proverb turcesc.
Dacă fiecare şi-ar face dreptate cum ştie el mai bine, atunci am reveni la regulile din junglă. Şi nu, nu ne dorim asta.
Statul este responsabil cu dreptatea. Şi va fi responsabil cu dreptatea atâta timp cât se va numi „stat”. Când statul nu va mai fi responsabil de aceasta, atunci vom trăi într-un haos şi vom reveni la viaţa de acum câteva sute bune de ani.
Ceea ce vrea să spun este că…
Ceea ce vreau să spun este că dreptatea există. A nu crede în dreptate înseamnă resemnare.
A-ţi dori dreptatea personală, a altora, a unei comunităţi, a ţării tale, a animalelor, a oricui, este, involuntar, o responsabilitate.
Orice altceva se numeşte indiferenţă şi te plasează, automat şi indiscutabil, pe partea ignoranţei, adică pe partea cealaltă a baricadei.
Indiferent de ce nu credem în dreptate…
Indiferent de ce nu mai credem în dreptate (şi poate că mulţi dăm vina pe un sistem corupt sau pe comunism), eu, în naivitatea mea de tânăr, voi crede în dreptate până când voi muri. A nu crede în ea m-ar face să am o părere oribilă despre mine.
Resemnarea nu este şi nu va fi niciodată o soluţie.
Crezi în dreptate şi joacă după reguli cât de mult poţi. În situaţii extreme, sparge regulile, dar te rog să ai grijă să nu greşeşti faţă de nimeni!
Oameni naivi care mai credeţi în dreptate, vă salut!
Dialog despre dreptate
– În ţara asta românească
Dreptatea când o să domnească?
Iar unul, optimist sadea:
– Păi vom muri şi vom vedea!
epigramă de Ioan Hodaş din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
