Dovedește că ai încredere în mine, dă-mi parola ta!

Pentru a-și atinge maximum de potențial, omul ar trebui să funcționeze bine în toate cele trei cadre de viață: social, cuplu și solitar.

În cadrul de viață social se exersează puterea, controlul și schimbul. Acesta este spațiul relațiilor contractuale, al cererii și al ofertei. Îți ofer cunoștințele/abilitățile mele contra unei plăți. În funcție de cât se apreciază fiecare, se vinde mai scump sau mai ieftin. Aici este tărâmul negocierii, al schimbului, al concurenței. Un om care funcționează bine în social este un om puternic, autonom, care face schimburi echitabile.

În cadrul de viață afectiv (cuplu), omul împărtășește alături de partener, în relația favorizată, intimitatea. Acesta este spațiul iubirii și al plăcerii, este cadrul unde cei doi experimentează apropierea fizică și deschiderea emoțională, acceptarea. Cuvântul de ordine al cadrului afectiv este compromisul. Nu în sensul de las de la mine, ci în sensul de te iubesc așa cum ești, mă arăt așa cum sunt.

Cadrul de viață solitar este spațiul de creație de sine al fiecăruia, de spiritualitate. Este acel timp și spațiu de care fiecare dintre noi are nevoie pentru a se cunoaște, pentru a se regăsi, pentru a se construi. Este timpul pe care ni-l petrecem singuri, nu pentru că sunt lucruri de ascuns față de ceilalți ci pentru că sunt lucruri care sunt numai pentru interioritatea fiecăruia.

Problema societății actuale este că amestecă în mod grosolan cele trei cadre de viață. Oamenii ajung să fie dezamăgiți și să trăiască adevărate drame pentru că nu au găsit înțelegere și compasiune la șeful lor, în condițiile în care aceasta este o relație specifică cadrului social, deci reglementată prin contract, negociere, schimb și unde compasiunea este opțională.

Se întâmplă frecvent ca relația de cuplu să fie stabilită printr-un act de putere, de genul „câștig mai mult decât tine, deci am mai multe drepturi, tu trebuie să te supui”. Nimic mai greșit, în relația de cuplu nu există judecată, nu există competiție, ci doar mă arăt așa cum sunt și te iubesc cu toate ale tale, accept tot ce vine din partea ta.

Ca să nu mai vorbim de cadrul solitar care aproape a devenit de neînțeles. Nimeni nu-și mai face timp pentru spiritualitate, pentru creația de sine. Cel mult un abonament la yoga, ori mers la biserică de Paște, cam asta e tot ce facem pentru sufletul nostru.

La mod ideal, între aceste trei cadre ar fi firesc un echilibru, o dinamică, o trecere dintr-unul în altul care să facă cumva ca omul să fie împlinit. În realitate, cadrul social ocupă din ce în ce mai mult timp, iar regulile socialului sunt aduse în mod cu totul și cu totul abuziv în cuplu, care și așa pierde teren. Iar cadrul solitar este cel mai afectat. O dată pentru că nu mai rămâne timp pentru solitudine și a doua, pentru că solitudinea este greșit înțeleasă.

M-a frapat zilele trecute un titlu în news feedul meu de Facebook. Nu a trebuit să deschid știrea pentru că era evident din cele două rânduri la ce se referă – și anume la a oferi partenerului parola de la contul de e-mail/facebook etc. în semn de iubire maximă, de deplină încredere.

Am realizat în acel moment ce simbolizează de fapt acea parolă – ea a devenit un surogat al cadrului de viață solitar. Acele 6-8 semne grafice îți delimitează un spațiu care ar trebui să fie numai al tău. Parola te separă de șef, de colegi, de partener. Este echivalentul timpului pe care bunicii noștri îl petreceau în birou/bibliotecă citind o carte ori scriind într-un jurnal. Este doar un înlocuitor trist al timpului în solitudine. Nu are nici pe departe aceeași calitate, aceeași intensitate. Accesul la un cont individual pe Facebook nu-ți asigură mai multă solitudine decât îndesatul căștilor în urechi într-un autobuz aglomerat. Este doar o aparență de spațiu solitar. Și chiar și acest surogat, a ajuns sa fie râvnit. Partenerul îl vrea ca dovadă a iubirii supreme. Și tu îți oferi parola ca semn al încrederii depline pe care o ai în partener, în timp ce aștepți cu sufletul la gură parola lui, ca să te asiguri că și el are încredere în tine. Și uite cum în cuplul vostru, ultima reminiscență de solitudine a ajuns obiect de schimb social.

Cuplul s-a transformat în spațiul în care negociem după regulile socialului, ultima redută a solitarului. Prețul plătit este unul imens, cuplul afectiv practic nu mai există, iar solitarul îl dăm pentru un social bolnav.

Suntem într-o poveste tristă atunci când ne imaginăm că divulgarea parolei este dovadă de încredere… dacă am fi într-un cuplu autentic nu am avea nevoie de dovezi de încredere, încrederea ar fi de la sine înțeleasă, apriori. Ceea ce noi numim încredere atunci când oferim/pretindem o parolă este de fapt o nevoie nevrotică de ne controla partenerul care provine tocmai din exacerbarea cadrului social și a neputiinței de a ne deconecta de la social pentru a funcționa în cuplu sau în solitar.

Dezideratul unei vieți tihnite este învățarea și integrarea regulilor fiecărui cadru de viață și viețuirea echilibrată în toate cele trei cadre de viață.