Ţi s-a întâmplat vreodată să constaţi că anumite situaţii aparent nesemnificative dar care se repetă la nesfârşit sau anumite evenimente care te iau prin surprindere îţi provoacă instantaneu atât de multă furie încât nu reuşeşti să o mai controlezi? Ţi s-a întâmplat să te simţi apoi jalnic şi vinovat de reacţiile pe care le-ai avut deşi intenţia ta conştientă nu a fost nici măcar pentru o clipă aceea de a scăpa lucrurile de sub control şi de a aduce prejudicii cuiva? Ai observat că şi alţii din jurul tău trăiesc deseori acest lucru? Te-ai întrebat vreodată în mod serios ce anume duce la apariţia acestei furii? Este oare cu putinţă ca acţionând asupra sursei care o creează şi o întreţine să dispară definitiv posibilitatea ca această furie să mai existe în fiinţa ta? În ceea ce mă priveşte, răspund afirmativ la toate aceste întrebări deoarece nu în mod întâmplător am căutat să aflu şi să înţeleg ce anume produce şi întreţine furia şi în ce fel poate fi ea abordată şi eliminată definitiv din viaţa mea. Iată pe scurt ce anume am aflat, înţeles şi experimentat eu referitor la abordarea furiei şi la înlăturarea posibilităţii ca ea să se mai manifeste:
Primul lucru pe care îl poate face o persoană care ajunge în această situaţie este să îşi exprime furia dar pe cât posibil într-un mod constructiv. Există vreo modalitate de a gestiona şi exprima furia astfel încât impactul său asupra tuturor celor implicaţi să fie minim iar conflictul să fie rezolvat în mod paşnic? Marshall Rosenberg, în cartea sa “Comunicarea nonviolentă-un limbaj al vieţii”, ne arată că răspunsul la această întrebare este pozitiv. El ne face recomandarea de a ne concentra pe ceea ce observăm, pe exprimarea a ceea ce simţim şi a ceea ce avem nevoie şi nu pe judecată şi diagnostic. Din păcate acest lucru este posibil numai dacă persoana reuşeşte să rămână în continuare conştientă atunci când s-a declanşat furia. Totuşi, această abordare poate fi făcută şi este utilă chiar şi după ce criza de furie a trecut astfel încât în final conflictul să fie rezolvat pentru toate părţile implicate. Acest lucru este posibil dacă cei implicaţi sunt deschişi către dialog. Alţi autori recomandă spre exemplu ca furia să fie exprimată prin lovirea unei perne sau prin scrierea unei scrisori adresată celeilalte persoane în care spui tot ceea ce ai pe suflet, apoi după ce te simţi uşurat rupi scrisoarea. Oricum ar fi, ideea este aceea că furia trebuie să fie neapărat exprimată dar într-un mod constructiv, pentru a nu conduce mai târziu la probleme de sănătate şi pentru a nu-i răni pe ceilalţi.
Următorul lucru pe care îl poate face persoana care a manifestat furia, este să renunţe definitiv şi instantaneu la a-i judeca pe ceilalţi dar mai ales la a se judeca pe sine şi a se mai simţi vinovată indiferent de reacţiile pe care le-a avut, din simplul motiv că aceste idei şi emoţii negative despre sine îi consolidează credinţa falsă că fiind furioasă este nevrednică de a mai fi acceptată şi iubită necondiţionat şi îi sabotează puternic încrederea în sine. Pur şi simplu îi fragmentează fiinţa şi îi creează şi mai multă suferinţă. Lucrurile s-au petrecut deja într-un anumit mod şi nu mai pot fi schimbate, iar învinovăţirea nu ajută cu adevărat pe nimeni. Dacă persoana respectivă se judecă şi se învinovăţeşte, oricât de justificate în acest sens ar părea ideile din mintea sa, iubirea şi încrederea în ea însăşi devin din ce in ce mai condiţionate. Lucrurile stau la fel şi atunci când îi judecă şi îi învinovăţeşte pe ceilalţi. Ea nu acţionează astfel în mod întâmplător ci printre altele, din cauză că a fost condiţionată să vadă lucrurile în acest fel încă de când s-a născut. Aproape toţi cei din jur i-au arătat şi ea a crezut (de altfel ca majoritatea dintre noi) că este în regulă şi merită să fie iubită doar dacă……(fiecare poate pune ce doreşte în locul acestor puncte!). Deci ceilalţi şi divinitatea o vor iubi numai dacă…….. Aşadar, urmând acelaşi raţionament, în final a ajuns la concluzia că ea merită propria stimă şi iubire numai dacă…….. Pe scurt, a învăţat că totul în lumea asta se primeşte şi se dă condiţionat, iar mintea continuă să o convingă neîncetat că acest lucru este just. Cum mintea este obişnuită să vadă lucrurile în mod dual, dacă propria sa programare îi spune că a fi calmă înseamnă bine şi a fi furioasă înseamnă rău, înainte să poată conştientiza acest lucru, persoana respectivă se va judeca şi se va simţi jalnic în mod automat: vinovată, nevrednică, rea, incapabilă, şamd. Dacă era programată să vadă lucrurile invers în privinţa furiei, este puţin probabil să fi avut vreun sentiment de vinovăţie. Am avut ocazia să cunosc şi astfel de persoane şi la vremea respectivă mi-a fost greu să înţeleg seninătatea şi lipsa oricărui sentiment de culpabilitate pe care le manifestau imediat după ce făcuseră ravagii în jur. Pentru aceste persoane, a-şi exprima furia într-un mod violent şi a-i răni pe ceilalţi însemna “bine”, iar acesta era un stil de viaţă absolut ok pentru că aceasta era programarea lor. În mod inevitabil, în viaţa oricui apar la un moment dat situaţii care provoacă furie şi în funcţie de condiţionarea sa, persoana respectivă fie se va strădui în permanenţă să îşi controleze şi să îşi reprime furia, fie o va exprima în felul său propriu, de multe ori în mod violent şi mai rar într-un mod constructiv. În primul caz, neexprimarea furiei conduce la blocaje emoţionale în corpul persoanei respective dar evită rănirea celorlalţi, în timp ce în al doilea caz furia este exprimată din plin însă de obicei îi răneşte profund pe cei din jur.
Cum anume se poate elibera o persoană de sentimentele de culpabilitate, nevrednicie, neputinţă,şamd pe care le simte atunci când realizează că furia sa a adus numai neajunsuri tuturor? Realitatea este destul de dificil de acceptat de către minte: a fi calmă şi a fi furioasă, a fi capabilă şi a fi incapabilă, a fi vrednică şi a fi nevrednică, şamd sunt aspectele duale cu care fiecare persoană a fost dintotdeauna înzestrată cu un scop precis şi care merită în egală măsură iubirea şi acceptarea sa necondiţionată, chiar şi numai pentru simplul fapt că au fost absolut necesare pentru evoluţia sa. Soluţia este deci iubirea de sine necondiţionată. Orice persoană poate identifica în experienţa sa situaţii în care spre exemplu a fi furioasă i-a permis să rezolve anumite probleme atunci când cei din jur numai în acest mod şi numai de frică au putut să înţeleagă faptul că modul în care ei se comportă aduce prejudicii şi suferinţă tuturor celor implicaţi. Desigur că asta nu înseamnă că a acţiona fiind condusă de starea de furie e cea mai înaltă alegere şi că e de dorit şi de perpetuat un astfel de comportament, dar dacă furia apare şi persoana simte că nu o poate gestiona cum şi-ar dori, ea trebuie să accepte înainte de orice faptul că atât a putut face în acel moment deoarece acesta este deocamdată nivelul său de conştienţă referitor la acest aspect. Furia reprezintă adevărul său de moment aşa că just este să o exprime, însă în cel mai constructiv mod cu putinţă.
Pentru persoana care doreşte să elimine definitiv posibilitatea ca furia provocată strict de acea situaţie de viaţă să se mai poată manifesta, pasul următor constă în conştientizarea reacţiilor pe care le-a avut la nivel mental, emoţional şi fizic. După ce “furtuna” a trecut, urmează identificarea nevoii sau a nevoilor care nu au fost satisfăcute şi care au activat conflictul. Fiecare persoană îşi are propriul său nivel de conştienţă şi propria sa concepţie (condiţionare) despre cum trebuie să fie sau să acţioneze spre exemplu cineva într-un anumit context pentru ca nevoile sale să fie satisfăcute şi ea să se simtă bine. Atunci când nevoile persoanei respective sunt satisfăcute, acest lucru înseamnă de fapt pentru supravieţuirea corpului său “bine”, iar în caz contrar, “rău”. În sistemul de gândire dual al fiinţei umane, dacă cineva este şi face într-un anumit fel, acest lucru se încadrează la capitolul “bine” , iar dacă cineva este şi face în mod opus, acest lucru se încadrează la capitolul “rău”. Până la un anumit punct totul pare destul de just însă de fapt ce se întâmplă? În mod inconştient, fiecare persoană doreşte (prin prisma propriului său sistem de valori) ceea ce este „bine” şi detestă ceea ce este „rău” pentru simplul motiv că identificându-se total cu corpul său, “bine” înseamnă automat supravieţuire iar “rău” înseamnă automat moarte. Prin urmare, în mod inconştient, persoana va căuta să controleze lucrurile astfel încât să evite „răul”, adică prin asociere indirectă, să evite moartea. Iată şi adevăratul motiv pentru care persoana respectivă iubeşte în mod condiţionat: sub nevoile sale, indiferent dacă sunt sau nu satisfăcute, se află întotdeauna frica că nu va obţine ce doreşte, că va pierde ceea ce are deja, că va avea parte de ceea ce nu-şi doreşte,şamd. Diversele temeri se declanşează de obicei atunci când nevoile persoanei nu mai sunt satisfăcute. Intenţia pozitivă din spatele furiei pe care o resimte persoana respectivă este de fapt aceea de a evita „răul” (adică moartea) pentru ea şi pentru persoanele de care este ataşată, iar neputinţa de a controla lucrurile în direcţia dorită o determină să devină în mod automat furioasă. Asta nu înseamnă că ea este rea, nevrednică, vinovată, rău intenţionată şamd, ci doar că pe moment teama o împiedică să iubească necondiţionat. Aşadar, cu cât nevoia persoanei ca lucrurile să fie într-un anumit fel pentru ca ea să se simta bine este mai mare, cu atât teama ascunsă sub nevoie este mai mare (sau temerile ascunse sub această nevoie sunt mai numeroase) iar iubirea necondiţionată este mai puţină. În consecinţă, în aceeaşi măsură conflictul pe care îl va trăi când nevoia sa nu mai este satisfăcută va fi mai puternic şi reacţia sa va fi mai violentă. Fiecare aspect particular al persoanei are un anumit nivel de conştienţă, iubirea necondiţionată indicând cel mai ridicat nivel iar frica indicând cel mai scăzut nivel de conştienţă. Aceeaşi persoană poate avea unele aspecte foarte conştiente iar altele aproape inconştiente. Media conştienţei tuturor aspectelor sale indică nivelul general de conştienţă al persoanei iar acesta este cel care îi dictează comportamentul. Iată deci care este sursa reală a furiei: teama. Prin urmare, dacă teama nu mai există, furia dispare definitiv, locul său fiind luat de către iubirea necondiţionată.
Ultimul pas constă în transformarea fricii în iubire necondiţionată şi aceasta înseamnă vindecare definitivă. Cum poate fi realizat acest lucru? În primul rând persoana trebuie să devină conştientă de faptul că nu este doar corpul său (fizic, emoţional şi mental) ci este în acelaşi timp un suflet nemuritor care la rândul său este o individualizare perfectă a spiritului. Dacă până acum se identifica total cu corpul său, acum va începe pas cu pas procesul de identificare cu sufletul său care este 100% iubire necondiţionată şi este înzestrat cu toate calităţile asociate divinităţii. Prin urmare, persoana trebuie să renunţe total la judecata bazată pe modul de gândire dual şi să alinieze corpul său mental şi emoţional la adevărul sufletului său, adică trebuie să ajungă realmente să iubească necondiţionat şi în egală măsură atât „binele” cât şi „răul” referitor la teama pe care doreşte să o transforme. După ce corpul mental şi cel emoţional au fost total aliniate la acest adevăr, urmează ultimul şi cel mai dificil pas, cel care permite ancorarea noii conştienţe în corpul fizic şi fără de care vindecarea nu are loc: efectuarea exact a acelei acţiuni care provoacă frica respectivă. Persoana va şti că a reuşit vindecarea totală atunci când dualitatea dispare. În locul acesteia se manifestă realitatea supremă cu miracolele spiritului care satisface într-un mod uluitor nevoile reale ale persoanei şi aduce armonia şi binele perfect pentru toţi cei implicaţi, dincolo de ceea ce îşi poate imagina mintea. Indiferent dacă nevoia sa iniţială va fi sau nu satisfăcută, persoana nu va mai simţi absolut deloc dorinţa de a controla lucrurile, strict pe acea situaţie de viaţă pe care a realizat transformarea. Acel aspect al său va fi definitiv liber de teamă, de nevoile sale, de conflicte şi de boală. Gândurile negative asociate acelor temeri transformate, judecăţile, furia şi emoţiile negative precum şi obiceiurile asociate de la nivelul corpului fizic dispar definitiv de la sine din fiinţa sa împreună cu simptomele de boală de la nivelul corpului fizic (dacă aceasta a apucat să se manifeste) pentru că vindecarea este definitivă. Identificarea cu sufletul nemuritor şi iubirea necondiţionată sunt cele care permit acest lucru.
Un text de Raveica Atodirese
