Modul în care mă simt afectează modul în care gândesc

Secolul XXI este un secol trist. Este secolul în care noi ne mândrim cu faptul că evoluăm, dar parcă-parcă în anumite „domenii” ne tâmpim. Ai văzut cum arată un anunţ de loc de muncă astăzi? 99% din anunţuri spun următoarele: „Căutăm om care să reziste la stres.„, „Căutăm om care să înţeleagă că uneori trebuie să stea peste program.„, „Căutăm om gata să pună la bătaie maşina personală în anumite situaţii.„.

Căutaţi om care să reziste la stres?! Asta-i un mod foarte-foarte direct de a-mi spune că dacă mă angajez la voi clar nu o să-mi facă plăcere – voi ştiţi deja că mă veţi stresa – în fond, probabil voi, chiar voi, cei ce aţi scris anunţul, sunteţi deja stresaţi şi abia mai rezistaţi.

Există un mit…

Există un aşa zis „mit” care spune că un om al secolului XXI trebuie să ştie cum să nu se lase afectat de starea lui emoţională astfel încât să dea un randament perfect la locul de muncă chiar şi atunci când probabil i-a murit o rudă sau cineva i-a spart casa.

Şi spun că-i mit pentru că eu nu cred că aşa ceva-i posibil. Există pe bune un astfel de om? Dacă da, cel mai probabil ştie să-şi controleze foarte-foarte bine sentimentele – şi nu, nu s-a născut cu această abilitate supraomenească, ci probabil s-a prins cu timpul cum se poate motiva să îşi ducă munca până la capăt şi cum să treacă peste momentele urâte din viaţă cu uşurinţă.

E normal să ne afecteze sentimentele productivitatea!

E normal. Doar nu suntem roboţi. Eu când trec printr-o perioadă cu sentimente „nepotrivite” îmi iau liber. În sensul că pentru o perioadă nu mai fac lucruri care necesită creativitate sau gândire prea multă – în schimb stau tot mai retras şi mă gândesc. După ce simt că încep să-mi revin am câteva „metode” sau „trucuri” pentru a mă pune pe picioare mai repede.

• Încep să mă automotivez cu o seară înainte.
• Încep să mă autoentuziasmez gândindu-mă la ceva ce urmează în viaţa mea. (Uneori gândindu-mă chiar la rezultatul muncii pe care urmează s-o depun în ziua cu pricina).
• Îmi amintesc că-s un om norocos, că viaţa-i frumoasă şi că trebuie să merg mai departe. (Chiar dacă pare puţin sadic mă gândesc la faptul că există mulţi oameni în Africa ce nu fac cu viaţa lor ce le place, că există oameni care nici măcar nu au doi ochi, două mâini, două picioare… sau că există oameni care nu au familie. Eu sunt un om norocos şi n-ar trebui să mă plâng).
• Încerc să-mi schimb atitudinea astfel încât cei din jur să sţie că mi-am revenit. (Dacă îi fac pe cei din jur să înţelegă că-mi revin, sigur o să-mi revin… pentru că şi ei se vor purta cu mine ca şi cum sunt în ordine – vasăzică nu se vor mai purta cu „mănuşi” – acele mănuşi care adesea-ţi amintesc că ai păţit ceva urât şi că trebuie să fii trist).

Un fel de încheiere…

Te rog nu te angaja la un loc de muncă ce cere „Rezistenţă la stres.” – acolo să se angajeze doar roboţii.