Din totdeauna, oamenii au tendinţa să se asocieze între ei. Criteriile după care aceştia o fac sunt foarte diferite: vârsta, preocupări, interese etc.
În afară de o singură caracteristică pe care o au în comun – sexul – ce ii grupează în două, oamenii nu prea pot fi generalizaţi dupa o trăsăstură unică, comună.
Am putea spune că toti oamenii care au una sau mai multe trăsături comune formează o mulţime. De exemplu meseria: mulţimea tuturor: şoferilor, mulţimea tuturor profesorilor, a tuturor medicilor, ş.a.m.d. Toate aceste mulţimi se acceptă între ele, pentru că fiecare are reguli pe care le acceptă celelalte şi pentru că membrii uneia fac parte şi din alte mulţimi.
O regulă ce are acceptul general este normalul. Cuvântul normal exprimă, într-un mod perfect neutru, o statistică. Regulă nescrisă, dar în care cei mai mulţi vor sau încearcă să se încadreze. Unii o fac deşi contravine grav dorinţelor lor. Îi nemulţumeşte sau chiar îi frustrează.
Deşi, teoretic, omul are libertatea de a alege, de foarte multe ori el o face in funcţie de regula generală a normalităţii. Pentru că, de cele mai multe ori părerea celorlalţi despre acţiunile noastre contează, noi facem alegerile prin prisma acelor păreri. Ne vedem cu ochii lor şi ne întrebăm: „E normal sa fac nu-stiu-ce?”. Este o întrebare pe care ne-o punem de multe ori atunci când suntem puşi în situaţia de a lua o decizie. De cele mai multe ori facem ceea ce este normal.
Încerc să accentuez normalul pentru ca eu am o parere foarte proastă despre el… Uneori regulile sunt absurd de rigide. Atât de rigide încât mă revoltă!
Nu vreau să dau exemple concrete cu situaţii în care am fost eu pusă de multe ori, pentru că ar fi banal şi irelevant.
EU sunt EU şi nu vreau sa par altceva. Vreau să fiu lasătă să fiu eu, dar pentru asta trebuie să mă muncesc cu tot felul de reguli şi să incerc să fac oamenii să ma accepte aşa cum sunt. Atâta timp cat nu le fac rău celor din jur, de ce să nu fiu EU? De ce să fiu ceea ce imi spun alţii că ar trebui să fiu?
Aş putea să mă consolez cu gândul că asta e lumea în care trăim şi să accept să fac parte din aceea statistică de care spuneam mai sus, dar nu vreau să o fac!
„Obişnuinţa – adică ceva mai stupid ca lenea – ne face să rămânem nemişcaţi în mlaştină şi să ne împotmolim tot mai mult.” – Honore de Balzac
„Obişnuinţa ne ascunde adevăratul aspect al lucrurilor.” – Michel de Montaigne
Fiecare dintre noi trebuie să fie el insuşi. Dacă suntem toţi la fel, ne plictisim unii de alţii
Trebuie să lasăm lumea în care trăim să se coloreze.
7 răspunsuri
„Uneori regulile sunt absurd de rigide. Atât de rigide încât mă revoltă!” -nu esti singura!
Normalul in zilele noastre e dat de majoritate,daca nu esti ca majoritatea,nu esti normal.
pentru mine normal e sa nu mai faca nimeni comentarii cu privire la comportamentul meu,deranjant pentru altii deoarece eu imi exprim parerea.
Pentru altii (directoru` liceului meu) normal e sa purtam uniforma pentru ca altfel nu invatam si nu avem note mari.
Deci,cuvantul „normal” se adapteaza dupa fiecare persoana,iar atunci cand mai multe persoane considera acelasi lucru normal,avem acel normal deci de majoritate.
Societate de ca_cao
Ramona,
Uniforma este un mod de a nu directiona gresit atentia elevilor in timnpul orelor cat sunt la scoala.
Mie, in calitate de fost soim al patriei, pionier si utecist, precum si de actuala mama a doua eleve, mi se pare fireasca si necesara uniforma.
In opinia mea, uniforma inseamna un fel de egalitate intre elevi. Totii copiii au drepturi egale in ceea ce priveste educatia si invatatura.
Desigur, lipsa de concentrare din cauza uniformei este discutabila. Uniforma este un simbol. In niciun caz depasit.
In scolile particulare din strainatate ( si pe la noi sunt cateva) uniforma este obligatorie si importanta.
Un elev in uniforma reprezinta o anume institutie de invatamant.
In rest, sunt perfect de acord cu tine 🙂