Normal sau nu?

Din totdeauna, oamenii au tendinţa să se asocieze între ei. Criteriile după care aceştia o fac sunt foarte diferite: vârsta, preocupări, interese etc.

În afară de o singură caracteristică pe care o au în comun – sexul – ce ii grupează în două, oamenii nu prea pot fi generalizaţi dupa o trăsăstură unică, comună.

Am putea spune că toti oamenii care au una sau mai multe trăsături comune formează o mulţime. De exemplu meseria: mulţimea tuturor: şoferilor, mulţimea tuturor profesorilor, a tuturor medicilor, ş.a.m.d. Toate aceste mulţimi se acceptă între ele, pentru că fiecare are reguli pe care le acceptă celelalte şi pentru că membrii uneia fac parte şi din alte mulţimi.

O regulă ce are acceptul general este normalul. Cuvântul normal exprimă, într-un mod perfect neutru, o statistică. Regulă nescrisă, dar în care cei mai mulţi vor sau încearcă să se încadreze. Unii o fac deşi contravine grav dorinţelor lor. Îi nemulţumeşte sau chiar îi frustrează.

Deşi, teoretic, omul are libertatea de a alege, de foarte multe ori el o face in funcţie de regula generală a normalităţii. Pentru că, de cele mai multe ori părerea celorlalţi despre acţiunile noastre contează, noi facem alegerile prin prisma acelor păreri. Ne vedem cu ochii lor şi ne întrebăm: „E normal sa fac nu-stiu-ce?”. Este o întrebare pe care ne-o punem de multe ori atunci când suntem puşi în situaţia de a lua o decizie. De cele mai multe ori facem ceea ce este normal.

Încerc să accentuez normalul pentru ca eu am o parere foarte proastă despre el… Uneori regulile sunt absurd de rigide. Atât de rigide încât mă revoltă!

Nu vreau să dau exemple concrete cu situaţii în care am fost eu pusă de multe ori, pentru că ar fi banal şi irelevant.

EU sunt EU şi nu vreau sa par altceva. Vreau să fiu lasătă să fiu eu, dar pentru asta trebuie să mă muncesc cu tot felul de reguli şi să incerc să fac oamenii să ma accepte aşa cum sunt. Atâta timp cat nu le fac rău celor din jur, de ce să nu fiu EU? De ce să fiu ceea ce imi spun alţii că ar trebui să fiu?

Aş putea să mă consolez cu gândul că asta e lumea în care trăim şi să accept să fac parte din aceea statistică de care spuneam mai sus, dar nu vreau să o fac!

„Obişnuinţa – adică ceva mai stupid ca lenea – ne face să rămânem nemişcaţi în mlaştină şi să ne împotmolim tot mai mult.” – Honore de Balzac

„Obişnuinţa ne ascunde adevăratul aspect al lucrurilor.” – Michel de Montaigne

Fiecare dintre noi trebuie să fie el insuşi. Dacă suntem toţi la fel, ne plictisim unii de alţii

Trebuie să lasăm lumea în care trăim să se coloreze.