O secundă de fericire

Îmi cer scuze. De ce? Pentru că nu am mai scris de mult, de 3-4 luni. De fapt, ultimul articol scris a fost undeva pe la mijlocul lunii ianuarie, dar nu a fost un articol din acela în care am simţit că am pus tot sufletul, un articol pentru care mi-au „sângerat” degetele şi pentru care mi-am bucurat simţurile.

De ce nu am mai scris? Dintr-o prostie, naivitate, poate chiar laşitate… în loc să mă las condusă de mesajele de încurajare şi de sentimentele pe care le trăiam atunci când citeam un astfel de mesaj, m-am lăsat condusă de „sfatul” a câtorva persoane care au spus că scriu prea „siropos”. Că oamenii nu au nevoie de aşa ceva, oamenii nu au nevoie de sfaturi, de idei, de poveştiri frumoase, de întâmplări şi de oameni care te fac să te gândeşti la ceea ce contează cu adevărat pentru tine în viaţa asta. Mi-au zis să le ofer lucruri reale, nu minciuni… Şi m-am blocat. Pentru mine toate lucrurile astea NU sunt minciuni! Pentru mine un zâmbet venit din suflet e mai sincer ca un copil care plânge după ciocolată. Şi-mi dă putere, putere să merg mai departe! O întâmplare ieşită din viaţa asta monotonă şi gri îmi readuce pofta de viaţă; un gest, o privire, un cuvânt bun contează enorm.

Pentru mine contează tot ceea ce am scris până acum; scrisorile acelea au fost scrise din suflet, toate sfaturile şi toate cuvintele pe care le-am aşternut aici, le-am scris ca să ajungă acolo unde trebuie, să ofere aceleaşi senzaţii şi trăiri avute de mine şi celorlalţi. Le-am scris să atingă.

Tocmai din acest motiv, pentru că vreau în continuare să fac tot ce pot să vă scot din viaţa asta extrem de dură şi monotonă pe alocuri, voi continua să scriu în stilul meu propriu şi caracteristic. Aşa siropos cum e el.

Povestioara de azi:

Ora 18.15, ajung aproape de casă dar înainte mă opresc la un magazin. În timp ce îi spuneam domnişoarei vânzătoare ce mai vreau, o doamnă trecută bine de 70 de ani se aşează în spatele meu. O doamnă foarte frumoasă şi cochetă de altfel… o doamnă! La radio cânta piesa asta extrem de frumoasă a Indilei – Dernière Danse pe care doamna o remarcă şi mă întreabă dacă ştiu cum se numeşte şi cine o cântă. I-am spus, nu a înţeles foarte bine şi m-a rugat să îi scriu pe o hârtiuţă, că o va ruga pe nepoata dânsei să i-o caute. I-am scris, i-am dat hârtiuţa după care mi-a mulţumit extrem de frumos. Era fericită, atât de fericită încât a simţit nevoia să împărtăşească cu mine următorul lucru. Venise la magazin să cumpere o sticluţă de coniac şi ceva dulce. Urma să sărbătorească 55 de ani de căsnicie, cu bune şi cu rele, alături de soţul ei. Şi mi-a spus toate lucrurile astea cu un zâmbet al naibii de sincer. Mulţumesc stimată doamnă, mulţumesc pentru că mi-aţi adus aminte cât de bine te simţi atunci când te bucuri pentru celălalt! Mulţumesc pentru că am zâmbit într-o seară gri de februarie!

Aşadar, deşi vi se pare un clişeu, zâmbiţi. Cât de des puteţi. Şi împărtăşiţi bucuriile cu cei dragi, poate chiar şi cu străinii, niciodată nu ştii când au nevoie de un astfel de imbold! Aveţi puţin mai multă încredere atunci când simţiţi, fiţi puţin mai optimişti, faceţi în fiecare zi ceva, oricât de mic ar fi, care vă aduce chiar şi 1 secundă de fericire.