Sunt singur.

Sunt singur.

Ăsta-i adevărul. Sunt singur. Nu are sens să mă mai mint că nu sunt singur pe lumea asta.

Din clipa în care am părăsit trupul mamei mele am rămas singur.

În această aventură pe care o numim „viaţă” suntem singuri cu toţii, deodată, împreună, dar singuri.

Nu-i vorba de părinţi, familie sau prieteni. Nu-i vorba de animalele din jur sau de natură, în general. Nu-i vorba de nimic. Suntem singuri, cu noi înşine, cu gândul nostru, în această dualitate enervantă: trup-suflet.

Niciodată nu m-am simţit singur. Mereu am avut unde să mă duc când mi-a venit să plâng. Am avut cu cine să vorbesc, cu cine să mă sfătuiesc, cu cine să mă strâng în braţe. Sunt un norocos, unii n-au nici atât.

Dar cu toate astea, de fapt, sunt tot singur. Decizia finală tot eu o iau. Şi asta mă ucide, mă enervează, e groaznic.

Cea mai importantă relaţie pe care un om o poate avea este relaţia cu sine. Am auzit asta de la înţelepţi, de la vârstnici, şi am încercat să iau măsuri. E greu să vorbesc cu mine în gând. E greu să meditez asupra unor probleme de unul singur când ştiu că ar fi mai uşor să dau un telefon unui prieten sau s-o scot pe mama la o cafea şi să-i aştern toate problemele.

Dar adevărul este că suntem singuri şi suntem puternici atunci când suntem aşa cum o să fim în clipa în care vom muri: singuri.

Un om care poate singur, e un om puternic.

Pleacă cu autostopul în lume, fără direcţie. E îngrozitor de greu.

Du-te într-un bar de unul singur. E destul de dificil.

Dar în ambele situaţii vei avea oameni lângă tine.

Du-te într-o expediţie în pădure de unul singur. E o nebunie. Eşti singur, fără oameni în jur.

Adevărul este că suntem singuri. Hai să avem o relaţie mai bună cu noi înşine decât cu prietenii şi vom fi mai puternici.

Uneori „Când sunt doi, puterea creşte.” nu se aplică. Uneori singuri suntem mai puternici.