Când eram în clasa a 10-a mi-a căzut în mâini o carte care se numea „Torturați-l pe artist” și la baza textului din carte chiar asta era teoria: cu cât un artist o duce mai rău, cu atât creativitatea sa oferă „rezultate” de o calitate tot mai mare.
Atunci, în clasa a 10-a, n-am înțeles mare lucru. Dar acum totul are sens. Acum mă simt „iluminat”.
Vorbeam recent cu un amic despre care știam că a rămas fără job, că a fost dat afară alături de mulți alți angajați de la aceeași firmă. L-am întrebat ce mai face, dacă și-a găsit alt job.
Într-un mod neașteptat mi-a răspuns că a găsit un job. Culmea, un job mult mai fain, la o firmă mult mai drăguță, cu un salariu mai bun și cu colegi de treabă. Deja sună a ceva film cu final fericit, filmat la Hollywood …
Dar nu, povestea-i reală, tipul ăsta există și curioșii poa’ să-i dea add pe Facebook dacă vor.
Pus în dificultate, acest amic al meu a dat tot ce-a avut mai bun și a găsit un job la care nu visa înainte să fie dat afară de la prima firmă.
De unde știu că nu visa la el? De unde știu că el nu credea că va găsi așa un job bun?
Este simplu: dacă știa că poate să obțină un job atât de bun poate că-și dădea demisia singur.
Dar adevărul este că, înainte să fie dat afară, amicul meu n-ar fi putut să-și găsească acest super-job.
Oamenii nu dau 100% din ei tot timpul. Nu-s setați sau nu se setează să dea din ei tot ce au mai bun în 100% din viața lor. Și dacă ar încerca, poate că ar muri puțin cam tineri, ar obosi repede.
Dar oamenii, puși în dificultate, se transformă și ajung la soluții inexplicabile.
Este ca atunci când un om este atacat: Pune-mă să alerg după tramvai și sunt șanse să nu-l prind. Pune-mă să alerg după tramvai în timp ce trei câini mă latră și se comportă de parcă mă vor devora – atunci nu numai că prind tramvaiul, dar îl și depășesc! Și asta-i pentru că creierul nostru-i deștept și se hotărăște să secrete niște adrenalină care ne face, efectiv, niște alergători mai buni decât suntem în mod obișnuit.
Mai puțin explicabilă din punct de vedere logic și biologic este povestea amicului meu care și-a găsit jobul odată ce-a fost pus în dificultate.
Aș putea să dezvolt un text de 50 de mii de cuvinte pe ideea asta, dar cred că n-are sens. Cel puțin nu acum.
Concluzia ar fi următoarea: Oamenii, când dau de greu, devin mai buni. Oamenii inteligenți n-așteaptă să dea de greu, ci se pun în situații „grele” pentru a se autodepăși.
3 răspunsuri
Si o alta concluzie: Fa-ti curaj sa demisionezi de la jobul curent daca nu iti place sau nu esti multumit, nu te stresa, cautati alt job, nu-ti fie frica sa te muti in alt oras pentru un job mai fain, and so on… 🙂
cred ca este valabil de la caz la caz, fiind mult mai multi factori care ar trebui luati in considerare (ex multi oameni sunt constransi de realitatea economica sa nu-si dea demisia, desi isi urasc job-ul, isi urasc seful si se urasc pe ei pentru ca trebuie sa suporte toate acestea! ai putea sa te intrebi pe buna dreptate, de ce atata chin? ei bine, multi au familii cu copii si sunt singurii salariati din familie, astfel incat nu-si permit sa-si dea demisia inainte de a gasi ceva, macar aparent,mai bun, de ci nu e vorba despre lene, confort, neexploatarea 100% a potentialului, ci despre posibilitatea concreta de a-ti plati facturile si a pune ceva pe masa..). In sclavia financiara in care ne zbatem, lucrurile nu sunt chiar asa de simple, cum par la prima vedere – http://concediere.wordpress.com/2014/09/27/piata-muncii-sclavagism-financiar-si-iobagie-medievala/