TU dai bani cerşetorilor?
Un bărbat uscaţiv, cam la 50 de ani, se apropie de mine. Hainele îi sunt foarte murdare şi eu îmi ţin respitraţia pentru o clipă, pentru că miroase îngrozitor a băutură. „- Îmi daţi 10 mii să iau şi io o pâine?”.
Scutur uşor din cap a nemulţumire şi refuz, apoi mai trag un fum din ţigară. „- Da’ o ţigare, îmi daţi?”
Scot pachetul şi îi dau două. Cred că vreau să recompensez, cumva, refuzul celor zece mii…
Sunt puţin confuză. Dacă îi vrea totuşi, pentru pâine şi nu pentru băutură? Şi dacă îi vrea pentru băutură, cine sunt eu să-l judec? Va renunţa la băutură datorită refuzului meu?
Nu ştiu ce să fac… să-i dau… să nu-i dau… Aş putea să-i dau şi să consider că am făcut o faptă bun. Sau să nu-i dau şi să mă simt vinovată.
În piaţă e o bătrânică ce stă într-un colţ cu 3 fire de flori din plastic în mână. Cred că au cel putin 30 de ani. Poate sunt o amintire dragă.
În fiecare săptamână o întreb cât costă. Îmi răspunde: „- Cinci mii”. Eu scot o hârtie de un leu, i-o dau şi îi spun: „- Ţi le cumpăr şi săptămâma viitoare, mamaie”. Apoi îi zâmbesc şi mă îndepărtez.
La semafor, în faţa magazinelor, în autobuz. Sunt prezenţi peste tot. Bătrâni, bolnavi, mutilaţi, copii, mame. Unii au câte o pancardă pe care şi-au scris necazul. Alţii şi-l cântă. Unii stau cu mâna întinsă. Alţii doar se uită cu multă umilinţă în ochii tăi când treci prin dreptul lor.
Îi vedem zilnic. Ei sunt ai noştrii. Cerşetorii.
Nu cred că există cineva care să nu fi dat măcar o dată in viaţă ceva „de pomană”.
Nu încerc aici şi acum să rezolv o problemă socială, dar simt nevoia sa te intreb:
TU dai bani cerşetorilor? Şi cum te simţi?!
