Tu te compari cu cei din jurul tău? Eu am renunţat.
Când eram prin clasa a 8-a mama mea mă compara cu toţi colegii de clasă ce aveau note mai mari ca mine la materiile la care eu eram prost. Punct. Mai citeşte o dată prima frază căci sigur n-ai înţeles din prima.
Şi acum să explic… Mama făcea două lucruri oribile: 1. Mă compara doar cu cei mai buni ca mine. 2. Mă compara doar la materiile la care eu eram slab pregătit.
Ce spera ea să facă? Cred că încerca să mă motiveze… Ce făcea de fapt? Mă demoraliza complet, mă făcea să-mi urăsc colegii pentru că au note mai mari, mă facea să-mi urăsc profesorii la care aveam note mici, mă făcea să nu-i mai spun când se anunţă şedinţele cu părinţii etc.
De ce ne comparăm între noi?
De fapt… de unde a pornit toată chestia asta cu comparatul? De ce ne uităm în grădina altuia? De ce ţinem morţiş să avem o maşină mai frumoasă ca vecinul? De ce vrem să ştim ce salariu are colegul?
Răspunsul e logic şi simplu: Faptul că noi ne comparăm este ceva natural, aproape instinctiv. Aşa aflăm de fapt mai multe despre noi înşine. Dar oare-i bine să ne comparăm atât?
De ce nu-i bine să ne comparăm?
Pentru că cei mai mulţi dintre noi fac comparaţiile acestea într-un mod foarte greşit. Nu ştiu eu să explic de ce am ajuns să ne uităm la ce salariu are vecinul în loc să ne uităm la cât de productiv este el de fapt… dar în fond despre asta-i vorba: Facem comparaţiile greşite.
Când mama mă compara cu colegii ea avea în vedere doar notele lor – uita de interesul lor faţă de şcoala (în general) sau de interesul lor faţa de acel subiect, acea materie. V-am spus că nu mă compara cu restul clasei când eu eram cel mai bun din clasă – şi erau câteva materii la care eu eram cel mai bun. De ce? Probabil pentru că mă pasiona acea materie. Mama mea uita această perspectivă.
Comparându-ne ajugem din nou la „bine” şi „rău”, „frumos” şi „urât”, de fapt … la „pozitiv” şi „negativ”. Ceea ce nu-i tocmai recomandat.
Lucrurile nu sunt bune sau rele în sine, gândirea noastră le face să fie astfel.
– William Shakespeare
Eu prefer să nu mă mai compar cu nimeni. Sunt unic!
Da, e adevărat, comparându-mă cu alţii mă pot motiva. În fond sunt mai bun, mai inteligent, mai arătos, mai sportiv ca atâţia! Dar de fapt… cât timp o să mă mai motiveze povestea asta? Nu mă mai motivează. 🙂
Am hotărât că-s unic. Am pasiunile mele care mă fac să fiu diferit de oricine altcineva. Refuz să mă compar cu oameni în general: Şi cu cei mai slabi ca mine, şi cu cei mai buni ca mine. Rezultatele comparaţiilor sunt mai puţin satisfăcătoare decât faptul că eu sunt diferit, unic, special.
Şi nu, nu recomand să duceţi o viaţă falsă comparându-vă doar cu cei mai slabi ca voi – astfel încercând să vă motivaţi. E o idee proastă. Şi oricum… după un timp veţi ajunge ca mama mea: Îi veţi vedea doar pe cei de deasupra voastră.
Un om care se compara toată ziua cu cei din jur e un om care se limitează.
