10 ani de când am două ”acasă”

bursa in romania

În 2009 am intrat în anul 1 la Universitatea din Oradea cu bursă specială oferită studenților basarabeni de către statul român. Au trecut 10 ani de atunci!

10 ani de când sunt pe meleagurile românești, 10 ani de când locuiesc în România, plecată fiind doar 1 an în Franța cu bursa Erasmus și 4 luni de vară în America cu Work and Travel. De fiecare dată când mă duceam acasă în Republica Moldova, în Leova orașul meu natal și lumea mă întreba ”pe unde mai ești Lenuța?”, le răspundem – ” în România”. Aproape toți îmi spuneau cu tristețe: ”ah și tu ești plecată din țară, printre străini cum sunt plecați majoritatea tinerilor”.

Sinceră să fiu, niciodată nu am avut sentimentul că sunt printre străini. La facultate, cel puțin, mă simteam ca și cum aș fi într-un oraș îndepărtat de orașul meu natal, (poate pe la nordul Moldovei) dar în nici un caz într-o țară străină. Bine facem excepție de la accentul de ardelean și caracterul total opus de-al moldovenilor. :) Dar vorbind aceeași limbă, m-am simțit ca acasă.

Această senzație și confort ”de acasă” a tot continuat. Locuind deja în București de 5 ani, la fel, nu am acest sentiment că aș fi printre străini. Totuți ar fi bine să recunosc că, acest sentiment se datorează în primul rând limbii comune pe care o avem, trecutul istoric, obiceiurile comune și multe altele. Toate acestea ”mi-au purtat noroc” și m-au făcut să mă simt ca acasă, mă fac să nu-mi fie atât de dor de țara mea, de familia mea. Nu sunt poate nici cea mai patriotă persoană, dar sincer parcă nici nu consider că sunt plecată peste hotare. Nu am avut niciodată acest sentiment, chiar dacă pașapoartele mi-au fost și îmi sunt pline de ștampile de la vamă. De fiecare dată când trec granița peste râul Prut îmi spun: ”de acasă ma duc acasă!”

Am doua ”acasă”, două cetățenii, două familii.

În acești 10 ani de când sunt în România, 5 în Oradea și 5 deja în București, niciodată nu am avut sentimentul că sunt un străin printre străini. M-am adaptat destul de ușor la schimbări, am îmbrățișat cu drag orice provocare și bucurie care mi-a venit în calea mea. Sentimentele precum cele de nesiguranță, dor de casă sau gânduri de a mă întoarce în Moldova, nu am avut niciodată. Desigur, toate acestea se datorează și faptului că soțul meu este român, dar chiar și așa, la cât de încăpățânați suntem noi basarabenii, probabil dacă îmi doream suficient de mult, mă întorceam cu ușurință în orașul meu natal sau în Chișinau.

Sunt fericită și norocoasă că am anume aceste două ”acasă” tările precum România și Republica Moldova și nu alte țări. Aceste două ”surori” despărțite de istorie care sunt destul de apropiate pentru familia mea ca și distanță, unde putem pleca oricând ne dorim și părinții pot veni cu ușurința la mine în vizită. Mai puțin norocoși sunt ceilalți care au fost nevoiți să plece în Rusia sau în țările îndepărtate din Europa de Est. Aici mă refer și la basarabenii plecați dar și la românii care sunt în diaspora. Persoane care își lasă acasă familia pentru a reuși să câștige niște economii printre străini. Bani pe care le trimit familiilor pentru a nu fi nevoite să apeleze la diverse instrumente de împrumut cum este și acel credit rapid.

România a fost, este și va fi mereu pentru basarabeni a doua casă. Mulți dintre studenții care venim cu aceste burse, alegem să rămânem aici, întemeiem familii, ne facem prieteni și planuri comune… ajutăm la economia României (ce darnici suntem :-) ).

Chiar sunt curioasă, oare câți dintre elevi și studenți se mai întorc în Republica Moldova după ce termină studiile liceale sau cele universitare…

bursa basarabeni in romania
Ardeleanu Elena
 

Click Here to Leave a Comment Below 0 comments

Leave a Reply: