Știi să îți faci CV-ul?

– Știi pe cineva cu studii superioare și minim 3 ani de experiență pe achiziții?
– Ăăăăă….ar fi X, dar nu cred că are 3 ani.
– De fapt nu-i musai să aibă 3 ani, dar măcar să se priceapă, să fie bun.
– De fapt cred că nu știu pe nimeni pe achiziții.
[…] După o săptămână.
– Te-ai mai gândit, chiar nu știi pe nimeni pe achiziții?
– Măi, dar ce anume trebuie să știe să facă, exact?
– Păi, nu trebuie să știe chiar mare lucru, ci doar să vrea să învețe…important e să fie în stare să citească un plan de achiziții cu atenție și să înțeleagă ce scrie acolo.
– Aha! Deci să fie atent la detalii, meticulos!

Așa am reușit de curând să recomand cel mai potrivit om pentru acel loc de muncă.

A urmat apoi o discuție cu o prietenă care își căuta jobul și care găsise ceva ce-i plăcea mult dar nu fusese acceptată pentru că, pare-se nu avea experiență. Iar ea considera că jobul i se potrivește mănușă, fire rebelă fiind, se plictisește repede de orice activitate monotonă, iar acest job i-ar fi permis să presteze câte puțin din mai multe, și comunicare, și vânzări, și strategie, era și muncă de teren și relații cu oameni și cercetare. Era sigură că nu s-ar fi plictisit și că ar fi făcut totul cu mult drag și mai ales cu spor.

Ultima discuție de genul ăsta am simplificat-o din start. Am fost întrebată dacă știu vreun account cu experiență. Cam ce ar trebui să facă? Să urmărească dacă se realizează corect niște contracte și să-i împingă de la spate pe responsabili să-și facă treaba. Aha, da, știu o persoană de genul ăsta!

Am fost angajată mai mult de 5 ani conform cu studiile mele și nu mi-a plăcut deloc ceea ce am făcut . Experiența mă recomandă pentru acel tip de job iar mie nu-mi aduce nicio satisfacție. Am lucrat apoi alți mulți ani într-un loc care nu avea nicio legătură cu studiile și experiența mea, dar unde am ajuns prin concurs, deci cumva dobândisem cunoștințele necesare. M-am lăsat angajată acolo pentru că la vârsta mea nu se cădea să nu am un job, așa că m-am dus cu valul. Presiunea socială a câștigat. Nu mi-a plăcut, la un anumit moment, s-a impus demisia.

Între timp crescusem suficient de mult încât părerea celor din jur să nu mai conteze atât de mult, mi-am permis luxul să stau și să mă uit la mine.

Cine sunt eu?
Sunt eu diploma de licență pe care mi-a dat-o Universitatea? Nu, categoric nu sunt.
Sunt eu experiența de 5 + mulți ani la câte un loc de muncă, în domenii diferite? Nu, nu sunt nici asta.
Sunt eu măcar ceea ce am visat cândva să fiu? Nu, nu sunt.

Atunci cine sunt?
Sunt un om care găsește înțelesuri și semnificații în tot ceea ce face, începând cu gustul cafelei de dimineață, cu floarea ce răsare primăvara și terminând cu zâmbetul prietenilor, un om căruia îi place să scrie despre ceea ce simte, despre experiențele proprii ori ale altora, sunt un om care are nevoie de timp pentru copii și pentru sine, care se adaptează cu greu subordonării sau șefiei, care are nevoie de flexibilitate, sunt un om care fie își pune tot sufletul în ceea ce face, fie nu face deloc, care se atașează de proiecte, crede în idei curajoase, un om care încă păstrează un dram de etică și de moralitate, care crede în șansele pe care le are educația în fața banilor. Sunt un om foarte corect, cinstit, parolist, mă străduiesc să fac lucrurile bine, învăț repede, nu am nevoie de multe detalii, prind ideea din zbor, învăț din mers, mă mișc repede. Când sunt pe val realizez extrem de multe, iar căderile de energie am învățat în timp să le trec onorabil, îmi place să vorbesc cu oamenii, să râd, să glumesc, pot fi superficială sau profundă, după cum o cere contextul….

Când intenționezi să te angajezi, tu ce oferi?
Da, știu, te duci cu un CV în care sunt ordonate frumos și mai ales pompos, studiile, experiența și abilitățile, în plus cu una dintre cele câteva scrisori de intenție care circulă pe net și cu recomandări semnate de nume mari.
Ce ceri de la angajator?
Desigur, un salariu.

Acesta e firescul lucrurilor?
Mie experiența mi-a arătat că, de cele mai multe ori, când lucrurile se petrec așa, finalul cel mai fericit este demisia sau concedierea, iar cel nefericit sunt multele frustrări de ambele părți, în egală măsură ale angajatorului și ale angajatului.

Pretinzi că oferi o diplomă când de fapt tu ești un om, cu calități și metehne, cu emoții, cu plăceri, cu tristeți și cu bucurii, niciuna dintre acestea nefiind consemnate în diplomă. Angajatorul îți oferă un salariu în care tu nu vezi cum va arăta locul în care îți vei petrece cel mai mare număr de ore din zi, nu vezi oamenii cu care vei avea de-a face, nu vezi contradicțiile prin care vei trece, un salariu care nu-ți garantează plăcere, bucurie, entuziasm și pasiune.

Nu te îndemn să schimbi CV-ul clasic cu un CV asemănător celui de mai sus. Mai mult ca sigur că majoritatea angajatorilor ar fi de-a dreptul șocați să primească un astfel de CV. Probabil că majoritatea potențialilor angajați nu simt că sunt și altceva în afară de diploma pe care au obținut-o.

Dar dacă cumva sufletul tău îți spune că ești altceva decât diploma aia, îndrăznește să pui pe o foaie, în cuvinte potrivite, cine ești – fiecare angajat își are, până la urmă, angajatorul pe care și-l merită, tot așa cum, fiecare angajator își primește angajatul potrivit!
Poate că vor râde de tine, poate-ți vor spune că ești ușor tâmpit crezând că vei fi plătit pentru că-ți place să privești cerul, de exemplu!
Tu să ai încredere mereu că există cineva pe lumea asta care te vrea pentru felul în care ești, exact așa cum ești! Cu siguranță poți face multe!
Și apoi, atitudinea contează!

De ce să te duci tu să ceri un salariu în schimbul unei diplome, când poți foarte bine să te oferi pe tine într-o relație reciproc avantajoasă?