Cum erai la 18 ani… sau la 16? Care erau visele tale? Ce planuri aveai?
Sunt sigură că te-ai gândit de multe ori la asta. Fie că au trecut 2 sau 20 de ani.
Cât din ceea ce ai dorit ai reuşit să realizezi? Câte din visele tale s-au schimbat cu altele, mai „pretenţioase”? Câte dezamăgiri ai avut în timpul ăsta? De câte ori te-ai simţit dezarmat şi incapabil să îţi atingi ţintele propuse? Te-a făcut asta să renunţi sau ai găsit forţa să te reculegi şi să mergi mai departe?
Cei mai mulţi dintre noi, la 18 ani simt că pot schimba lumea, că pot muta munţii din locul lor.
Eu, la 18 ani îmi doream să merg la facultate, să îmi construiesc o carieră şi o familie frumoasă. Nu am făcut nimic din toate astea şi, deşi am unele regrete, sunt doar câteva lucruri pentru care îmi pare rău cu adevărat.
Viaţa mea a luat un curs neaşteptat şi până mi-am dat seama ce însemn eu pentru mine, am trăit într-o stare de labilitate emoţională. Nu mă regăseam. Nu ştiam cine sunt şi ce trebuie să fac. Sau cum îmi spune o prietenă: care este scopul meu în viaţă. Nu-mi găseam locul in lumea asta. Într-o zi m-am „trezit”. Am avut un fel de revelaţie. Până atunci trăisem într-o lume care nu era a mea. O trăiam, dar parcă eram spectator al propriei mele vieţi. Respiram, mâncam, mergeam, râdeam trasă de sfori nevăzute.
Revelaţia a însemnat o schimbare radicală. În primul rând am divorţat. Căsnicia mea nu era nici pe departe ceea ce credeam eu că trebuie să fie. Nu m-am absolvit de vina eşuării ei, dar nici nu mi-am asumat-o complet pentru că am considerat întotdeauna că dacă doi oameni cresc şi se maturizează împreună nu o şi fac la fel. Vine un moment în care îţi dai seama că cel de lângă tine merge într-o cu totul altă direcţie decât mergi tu şi atunci nu ai prea multe variante.
Când m-am căsătorit m-am dedicat cu totul familiei. Am renunţat la facultate, la carieră, la multe vise. Vroiam să fiu soţia perfectă, mama perfectă, gospodina perfectă. Aşa am considerat eu de cuviinţă. Au fost deciziile mele.
Aveam 32 de ani când mi-am schimbat viaţa. Nu am facut-o chiar dintr-o dată pentru că îmi era frică. Luni de zile m-am întrebat dacă e bine ceea ce fac. M-am zbătut între agonie şi extaz, ca să folosesc o exprimare scriitoricească. Dar am reuşit.
Acum, la 36 de ani, sunt mama singură a 2 fetiţe superbe, am facut demersurile pentru a îmi putea construi o carieră, socializez, cunosc foarte mulţi oameni, mi-am reluat multe din visele de acum 15 ani şi, cel mai important, SPER!
Iubesc oamenii şi ei mă iubesc, la rândul lor. Eman energie pozitivă şi ei mă vor alături, iar eu am nevoie de ei pentru a putea merge mai departe.
Nu am uitat nimic din ce am trăit, dar nu mă mai doare. Din tot ce am trăit am învaţat ceva. Cred ca asta e cel mai important. Să înveţi. Iar eu vreau să învăţ.
Am întâlnit oameni de 40 sau 30 sau chiar 25 de ani care cred că nu pot face nimic pentru a îşi schimba viaţa. Care s-au complăcut şi se complac în situaţii ce nu îi reprezintă şi care le fac rău, provocându-le frustrări. Oameni fără putere.
De ce va spun toate astea? Pentru că mă consider un foarte bun exemplu de pozitivism. Pentru că ştiu că o poţi lua de la capăt la orice vârstă. Pentru că trebuie să-ţi trăieşti viaţa, nu să te trăiască viaţa pe tine. Pentru că, dacă vrei cu adevărat, chiar poţi fii propriul tău stăpân!
10 răspunsuri
Da,Luminita; stiu cum este si subscriu in totalitate la ceea ce spui.Eu am 54 ani si,cu toate ca experientele noastre nu sunt similare,concluziile sunt aceleasi.Viata merita traita..indiferent de necazurile care te-au lovit.Dar pentru asta trebuie in primul rand sa ai curajul sa recunosti ce ti se intampla; e primul pas spre vindecare!
Multumesc mult, Elena!
De fiecare data cand cineva este de acord cu mine ma simt …cum sa spun…importanta si – mai ales – nu ma simt singura. Cred ca stii la ce ma refer. 🙂
imi place foarte mult titlul 🙂 n-am avut timp sa citesc si articolul da’ sigur e unul excelent 😀
„Nu am uitat nimic din ce am trăit, dar nu mă mai doare. Din tot ce am trăit am învaţat ceva. Cred ca asta e cel mai important. Să înveţi. Iar eu vreau să învăţ.”
Ma regasesc foarte mult in fraza de mai sus.Nu mai am ce cuvinte sa adaug…. de fapt o sa il pun in colectia mea de citate:)
Ma maguleste nespus faptul ca cineva, un OM, considera vorbele mele demne de retinut!
Multumesc frumos, Stefan!
P.S. …am observat ca iti plac foarte mult citatele 😉
Am 18 ani. Si eu inca mai cred ca pot schimba lumea.
Luminita, exista vreo sansa ca eu sa nu ajung mai tarziu cu visul esuat?
By the way, la articolul asta te-ai depasit pe tine insuti. Felicitari !
Si eu, la 36 de ani inca mai cred ca pot schimba lumea! Cred ca ma mai pot schimba chiar si pe mine!!
Alin! Poate ca unele dintre visele tale vor esua. La altele vei renunta tu dupa o vreme pentru ca vor deveni neimportante si altele vor deveni prioritare.
Dar toate astea depind de tine. Depinde cat de importante sunt pentru tine visele acelea pe care le ai. depine cat de mult iti doresti sa le implinesti.
Daca ai citit articolul lui Andrei de astazi, ai aflat si parerea lui, un om tanar, despre vise.
Multumesc mult pentru aprecieri.
Sper ca toate visele pe care le ai sa se implineasca. Tie si tuturor celor care indraznesc sa mai viseze. 🙂
,,Pentru că ştiu că o poţi lua de la capăt la orice vârstă. Pentru că trebuie să-ţi trăieşti viaţa, nu să te trăiască viaţa pe tine. Pentru că, dacă vrei cu adevărat, chiar poţi fii propriul tău stăpân!”
Sunt convinsa ca asta este unul din rosturile noastre pe acest pamint: sa ne dezvoltam, sa evoluam. Si viata mi-a demonstrat ca daca ai in fata (ca o stea care iti arata drumul) iubirea pentru viata care ti s-a facut cadou, Dumnezeu (Cosmos, Lume, Univers – cu legile lor) ,,comploteaza” ca tu sa mergi pe drumul care urca.
De la tine la steaua calauzitoare, incepem sa ne stabilim teluri, drumuri pina la ele, pasii pina la ele – am citit articole minunate pe acest site.
Problema pe care o au oamenii nu este aceea că ţintesc prea sus şi eşuează, ci ţintesc prea jos şi reuşesc.
– Michelangelo
P.S. -am citit mult pe aici dar cred ca acea ,,lungime de unda” ma duce spre numele tau. Nu esti singura si scri minunat si esti importanta.
Ma simt dator sa recunosc ca si eu am trecut prin scihmbari radicale in ultimul an. Exact asa cum ai descris in articol, am realizat ca nu eram multumit de nimic din ceea ce faceam. Acuma am reusit sa fac schimbari majore in viata mea. A fost dificil. A fost complicat si inspaimantator. A fost incredibil si abia astept sa vad continuarea.
As dori sa ofer un mic sfat celor care intentioneaza sa faca astfel de scihmbari majore sau inca le fac- sa nu dati inapoi indiferent de situatie
Esti tanara insa ai acumulat experienta ptr inca 2 vietii..Nu-ti doresc decat sa ai sanatate alaturi de cele doua fetite.SUnt prea multi care regreta trecutul insa nu fac nimic ptr a-si schimba viitorul.Ai grija de tine.Numai bine…;)