Eşti propriul tău stăpân!

Cum erai la 18 ani… sau la 16? Care erau visele tale? Ce planuri aveai?

Sunt sigură că te-ai gândit de multe ori la asta. Fie că au trecut 2 sau 20 de ani.

Cât din ceea ce ai dorit ai reuşit să realizezi? Câte din visele tale s-au schimbat cu altele, mai „pretenţioase”? Câte dezamăgiri ai avut în timpul ăsta? De câte ori te-ai simţit dezarmat şi incapabil să îţi atingi ţintele propuse? Te-a făcut asta să renunţi sau ai găsit forţa să te reculegi şi să mergi mai departe?

Cei mai mulţi dintre noi, la 18 ani simt că pot schimba lumea, că pot muta munţii din locul lor.

Eu, la 18 ani îmi doream să merg la facultate, să îmi construiesc o carieră şi o familie frumoasă. Nu am făcut nimic din toate astea şi, deşi am unele regrete, sunt doar câteva lucruri pentru care îmi pare rău cu adevărat.

Viaţa mea a luat un curs neaşteptat şi până mi-am dat seama ce însemn eu pentru mine, am trăit într-o stare de labilitate emoţională. Nu mă regăseam. Nu ştiam cine sunt şi ce trebuie să fac. Sau cum îmi spune o prietenă: care este scopul meu în viaţă. Nu-mi găseam locul in lumea asta. Într-o zi m-am „trezit”. Am avut un fel de revelaţie. Până atunci trăisem într-o lume care nu era a mea. O trăiam, dar parcă eram spectator al propriei mele vieţi. Respiram, mâncam, mergeam, râdeam trasă de sfori nevăzute.

Revelaţia a însemnat o schimbare radicală. În primul rând am divorţat. Căsnicia mea nu era nici pe departe ceea ce credeam eu că trebuie să fie. Nu m-am absolvit de vina eşuării ei, dar nici nu mi-am asumat-o complet pentru că am considerat întotdeauna că dacă doi oameni cresc şi se maturizează împreună nu o şi fac la fel.  Vine un moment în care îţi dai seama că cel de lângă tine merge într-o cu totul altă direcţie decât mergi tu şi atunci nu ai prea multe variante.

Când m-am căsătorit m-am dedicat cu totul familiei. Am renunţat la facultate, la carieră, la multe vise. Vroiam să fiu soţia perfectă, mama perfectă, gospodina perfectă. Aşa am considerat eu de cuviinţă. Au fost deciziile mele.

Aveam 32 de ani când mi-am schimbat viaţa. Nu am facut-o chiar dintr-o dată pentru că îmi era frică. Luni de zile m-am întrebat dacă e bine ceea ce fac. M-am zbătut între agonie şi extaz, ca să folosesc o exprimare scriitoricească. Dar am reuşit.

Acum, la 36 de ani, sunt mama singură a 2 fetiţe superbe, am facut demersurile pentru a îmi putea construi o carieră, socializez, cunosc foarte mulţi oameni, mi-am reluat multe din visele de acum 15 ani şi, cel mai important, SPER!

Iubesc oamenii şi ei mă iubesc, la rândul lor. Eman energie pozitivă şi ei mă vor alături, iar eu am nevoie de ei pentru a putea merge mai departe.

Nu am uitat nimic din ce am trăit, dar nu mă mai doare. Din tot ce am trăit am învaţat ceva. Cred ca asta e cel mai important. Să înveţi. Iar eu vreau să învăţ.

Am întâlnit oameni de 40 sau 30 sau chiar 25 de ani care cred că nu pot face nimic pentru a îşi schimba viaţa. Care s-au complăcut şi se complac în situaţii ce nu îi reprezintă şi care le fac rău, provocându-le frustrări. Oameni fără putere.

De ce va spun toate astea? Pentru că mă consider un foarte bun exemplu de pozitivism. Pentru că ştiu că o poţi lua de la capăt la orice  vârstă. Pentru că trebuie să-ţi trăieşti viaţa, nu să te trăiască viaţa pe tine. Pentru că, dacă vrei cu adevărat, chiar poţi fii propriul tău stăpân!