Zilele astea m-am zvârcolit de durere. Durere de suflet, așa cum se întâmplă de fiecare dată când scot câte o traumă în față înainte de a-i găsi rezolvare.
Asta este una mare cu care mă tot lupt de vreo 2 ani. Astea mari nu merg atacate frontal, trebuie dansat în jurul lor înainte. Ele sunt în general noduri, cuprinse din mai multe temeri claie peste grămadă și protejate de multă teamă.
Dar, că să o scurtez: teama mea era să fiu prostul de la masă (este cunoscută și sub numele de teama de vulnerabilitate). Iacă, sună așa simplu. Dar, vai, până să o pot pune în cuvinte, teama asta m-a paralizat.
Nu știu de ce, poate pentru că în familia mea să fii intelectual era mai valoros decât să ai aur în bancă. Sau poate că m-au frustrat profesorii ăia care mi-au spus că nu o să fac nimic cu mine în viață… sau poate că nu mi-a plăcut să primesc 4 în public.
Cert este faptul că ideea de a fi neștiutorul, juniorul, naivul, bufonul din grup era mai groaznică decât să mă prefac că eu le știu pe toate. De când am rezolvat teama asta, parcă o greutate imensă mi s-a ridicat de pe inimă.
Eu sunt eu și modul în care mă desfășor ține de mine. Dacă cineva mă judecă, să fie sănătos. Există câte un capac pentru fiecare oală, îmi spunea bunică-mea când eram mică. Așa că sunt convinsă că există oameni și pentru mine, fix așa stângace, idealistă, stupid (uneori) de iubitoare sunt eu.
Și știți ce e amuzant? De când am reușit să îi dau de cap, am relații și mai bune cu cei din jur. Adică, să fii autentic este mai sănătos decât să fii perfect ca o păpușă de plastic.
Vai, bună e viața în pielea celui care se acceptă și cu coșuri în frunte, și cu pătrunjel printre dinți! Și fix asta vă doresc și vouă, să vă trăiți viața cu zâmbet în oglindă – adică – nu neapărat cu pătrunjel între dinți. 🙂
