Experimentul gândirii pozitive
„Bă, în ţara asta de rahat nu poţi să faci nimic! Tu nu vezi?! Du-te bă afară! Pleacă! E mai simplu afară. Şi nu te chinui cu ăştia.”
OK. Asta e o parte din realitatea din jurul nostru. Ce (ne) facem?
Am 2 filme pentru tine + un experiment. În filmul 1, fără vreo pretenţie de analiză riguroasă, vizionăm împreună 4 scene, adică alternative de comportament la „statusul” descris mai sus. Vezi că e mai mult o glumă, nu o lua prea tare în serios. Apoi am pregătit filmul 2 – dacă ai chef şi timp de ajuns până acolo. La final o să vezi şi experimentul pe care ţi-l propun.
FILMUL 1.
Scena 1. CE FAC MAJORITATEA OAMENILOR? Un fel de Valea Plângerii, o complacere veşnică în realitatea nu tocmai roz, uneori vânătoare de pisici şi de capre ale vecinului, fugărirea căţeilor (comunitari) cu covrigi în coadă, iluzie de cai verzi – pe pereţi sau nu.
FINALITATEA: plânsete, „caterincă”, senzaţional, greve, crime’n stradă, divorţ în direct. Măcar e zgomot…
Scena 2. CE FACE MAJORITATEA MICĂ? Meci de tenis. Ai fost la vreun meci de tenis? Majoritatea mică aude mult, ascultă puţin. Mai mult se amuză sau se minunează. Unii chiar pleacă din ţară. Dar fără prea multă dramă. Pur şi simplu pleacă. Definitiv sau doar pentru o perioadă de timp. Într-un fel, majoritatea mică sunt cei fericiţi. Pentru că atenţia lor este direcţionată la păpica de la prânz, la party-ul de saptămâna trecută, la noul mobilier din casă.
FINALITATEA: ceva mirare + fericire parţiala = realitate paralelă.
Scena 3. CE FACE MAJORITATEA ŞI MAI MICĂ? Sunt şi câţiva „lunatici” care strigă la Lună. În fiecare lună. Chiar în fiecare zi. Ce strigă? Păi divese: cum că noi avem mare, dar şi munte. Cum că avem olimpici, premii internaţionale, filme bune, cultură, oameni inteligenţi. Cum că e o mare prăpastie între „viaţa publică” (?) şi România reală. O parte din „lunatici” mai fac şi câte ceva relevant ca să-şi susţină strigătele la Lună.
FINALITATEA: multe strigăte la Lună + energie multă investită.
Scena 4. CE FACE MAJORITATEA MINORĂ? Nimic. Ei sunt ocupaţi cu ale lor. Toate’s noi şi toate’s vechi. De fapt, probabil că ei sunt fericiţi. Sunt Zen. Mai mult decât Zen. Sunt cei care au acelaşi comportament şi in România şi în Congo (scuze celor din Congo, dar nu aveam alt nume de ţară în minte) şi în State sau unde vreţi voi.
Hai să schimbăm niţel cadrul. Dacă mai eşti pe aici, hai să trecem la Filmul 2.
FILMUL 2.
Despre cultura organizaţională şi „cultura de ţară”.
Pentru că lucrez în training şi resurse umane iţi propun să facem o paralelă între cultura organizaţională şi „cultura de ţară”. Mai în glumă, mai în serios.
Pe scurt, avem de-a face cu un set de norme, reguli, valori şi simboluri utilizate de o adunare de oameni, fie ea şi un „popor”.
Într-o organizaţie reţeta pare simplă, nu? O sumedenie de pixuri, discursuri înflăcărate, tricouri, calendare, relaţii între oameni şi agende cu sigla frumos vorbitoare. Toate în aşa fel încât inima indivizilor să vibreze „a grup”, a apartenenţă. „Eu”-l devine “Noi”. „Noi” suntem mari şi frumoşi, „Noi” facem ca lucrurile să se rostogolească la vale, „Noi” mişcăm lumea.
Dar ce facem cu-cool-tura de ţară? Judecând după aceste criterii, aparent ai spune că „Noi” nu prea mai avem cultură de ţară. Tot ce înseamnă simboluri, valori se pare că le-am cam rătăcit printre dosarele nomenclaturiştilor. Ca să nu mai vorbim de norme şi reguli…
Teoria, însă, ne spune că o organizaţie are o cultură organizaţională, fie că şi-a propus, fie că nu. Fie bună, fie rea, în funcţie de un standard comun acceptat. Probabil şi noi ca… adunare avem un soi de cultură, fie ea rea sau bună.
Ce faci însa cu acea cultură care devine stil de viaţă? Şi acel stil de viaţă devine nociv. Ce faci când „Noi” suntem infestaţi de propria cultură? Ce faci când „Noi” am ales cultura negativă? Şi ea ne alege pe noi? Aproape că avem în ADN-ul culturii noastre „mondene” să nu ne placă de noi. Să nu ne prea pese de noi… Sau?
Ce facem? Păi filmul 1 era cel cu alternativele. Şi poate mai găseşti tu şi alte „majorităţi”. Acum vreau să împărtăşesc cu tine un gând. Un gând despre o formă de patriotism…
Despre patriotismul “cool”.
Îţi propun o formă de patriotism. Patriotismul “cool”. Nu întâmplător folosesc asocierea cu un cuvânt în limba engleză, deşi ştiu că îi voi supăra pe cei care apără fiecare cuvânt din limba română. Pe de altă parte, nu cred în naţionalismul extrem. Mai mult, cred că forma extemă de naţionalism ne aduce mai multe prejudicii decât beneficii.
Tocmai exagerarea diminuează puterea patriotismului, făcându-l să pară o deviaţie nesănătoasă. Cum am scris şi pe site-ul lui Mihail Muşat (mulţumesc, Mihail!) cred că este sănătos să promovezi cultura, ţara şi locurile în care ai crescut, cum la fel de important este să vezi şi realitatea, să nu ai o lentilă care să-ţi ascundă părţile negative. Împăcat cu cine eşti şi dornic să construieşti lucruri, ai o şansă să schimbi în bine lucrurile. Simplu de zis. Multă muncă de făcut.
APROPO DE MUNCĂ, ÎŢI PROPUN UN EXPERIMENT.
Gândeşte-te cu câţi oameni din jurul tău vorbeşti despre România. De pildă – în ultima lună. Cu câtă lume ai vorbit despre România în ultima lună? Asta e şansa noastră: noi vorbim mult de ţara noastră. Facem mai puţin, da, dar vorbim mult. Un străin care ajunge în România şi ne cunoaşte o să ne spună că e multă energie investită pe subiectul „România”.
Ce-ar fi să vorbeşti timp de o lună de bine despre România cu prietenii tăi? Nu agresiv de bine, căci s-ar putea să primeşti priviri ciudate. :)
Timp de o lună încearcă să găseşti lucruri pozitive în realitatea în care trăieşti. Alege-ţi subiectele preferate (constructive) de conversaţie, caută soluţii pentru proiectul de la birou (şi nu doar probleme), încurajază-i pe cei din jurul tău să facă lucruri constructive.
Şi mai e ceva.
Vorbeşte frumos cu oamenii de la ghişeu. Sau de la coadă de la bancă. Salută-i pe cei care strâng gunoiul din stradă. Mergi la o cafea cu tine. Nu mâine. Azi. Întreabă-te în ce film eşti. Dar, mai ales ce film îţi doreşti pentru tine. Pe bune. Apoi poate ai o decizie în cunoştinţă de cauză, asumată – dacă pleci din ţară, dacă plângi, dacă te revolţi sau dacă râzi. Dar măcar faci ceva concret şi constructiv. În România sau în afară.
O luna. Ăsta e pariul. O lună de gânduri pozitive despre tine şi despre realitatea din jurul tău. Şi apoi vezi care e filmul tău.
Tu unde te regăseşti? Care e filmul tău?
Cine a scris acest articol?
Florin Ghinda
Florin Ghinda este un om excepţional tocmai datorită atitudinii sale pozitive. El este fondatorul siteului RomâniaPozitivă.ro, o platforma a informaţiilor pozitive despre România. Pentru noi este acel om care ne aminteşte mereu că se poate.
Poţi să intri în contact cu Florin prin Facebook.
