Iubirea de sine

Hortensia Papadat-Bengescu a definit egoismul aşa: Egoismul e zeul cel mare. Nu e la baza existenţei noastre? Şi dacă egoism înseamnă viaţă, tot el înseamnă şi fericire.

Cineva mi-a spus: „Cum poţi să spui că iubeşti un OM, dacă tu nu te iubeşti pe tine?!”

Nu mă gândisem niciodată la iubire din punctul ăsta de vedere. Până la un moment dat, vedeam iubirea ca pe un devotament total. Ca pe un fel de abandon, în care Tu nu mai contezi şi scopul tău este sa-l faci pe celălalt fericit. Din păcate, era un concept total eronat. În clipa în care tu nu mai contezi şi esti dispus să faci lucruri sau să accepţi compromisuri care îţi întinează percepţiile şi principiile, în clipa în care TU încetezi să te mai iubeşti pentru un motiv anume – pe care tu îl crezi întemeiat – eşti la începutul sfârşitului.

Oamenii nu se schimbă. Ei pot să-şi modeleze anumite caracteristici şi să renunţe temporar la anumite obiceiuri dintr-o aşa-zisă iubire nemasurată. Au impresia că sunt în stare de orice, oricând, din iubire. În momentul  în care motivaţia dispare, oamenii îşi revin la forma iniţială.

Mă întorc acum la întrebare: trebuie să te iubeşti pe tine pentru a putea iubi pe altcineva?

DA! Cu siguranţă, DA! Acelaşi lucru este valabil pentru aproape orice faci. Poţi să respecţi, dacă te respecţi, de exemplu. Sau poţi cere îngăduinţă, dacă eşti îngăduitor.

Prin tine, poţi da exemplu şi poţi avea pretenţii. Pentru tine ceilalţi pot deveni oglinda ta. Nu poţi vedea ceva frumos, dacă tu eşti insipid.

Tot ceea ce pretinzi de la ceilalţi trebuie să testezi întâi pe tine. Vrei să fii iubit? Iubeşte-te! Vrei să fii respectat? Respectă-te! Vrei sinceritate? Fii sincer!Vrei ca oamenii din jurul tău să fie buni? Fii tu însuţi bun!

Se spune că orice acţiune are un efect. Dacă vrei ca efectul să fie pozitiv, fă în aşa fel încât acţiunile tale să fie pozitive.

Iubeşte-te! Iubirea de sine nu este o dovadă de egoism!