De curând, neașteptat, am primit o lecție valoroasă despre fericire pe care m-am străduit să o pun în cuvinte, într-un articol, aici, pe blog. Apoi am fost curioasă să aflu și lecțiile altora despre fericire. E un text mai lung ca de obicei în care eu și alți câțiva fericiți am răspuns, practic, la aceeași întrebare: Care este cea mai „cu greutate” lecție despre fericire pe care ai primit-o sau ai oferit-o?
Absolut toți le urăm copiilor noștri să fie fericiți, le-o spunem des, cu orice ocazie, le ținem chiar adevărate predici despre fericire, despre cum, în viață, cel mai important este să fie fericiți. Ei, că noi nu ne permitem luxul! Ce aud copiii din gurile noastre e clar, dar ce văd ei acasă, la mama și la tata, cei doi oameni care le sunt model? Văd doi oameni care în cele mai bune cazuri sunt prieteni, se respectă, se susțin unul pe altul, râd, glumesc, discută chestii serioase, fac lucruri împreună, într-o rutină prăfuită de timp. În situațiile triste văd doi oameni care mai mult se ceartă sau se ignoră, dacă nu chiar mai rău. Oricum, văd doi oameni care fac ca lucrurile să meargă în direcția dorită. Văd doi oameni care de cele mai multe ori se întorc seara acasă obosiți, storși de vlagă, hărtăniți de un serviciu care nu le (mai) place dar care fac în așa fel încât să aibă serviciu, pentru că acela este sursa de hrană, în definitiv. Copilul vede oameni care fac lucruri, mai bine sau mai rău, dar rămâne mai ales oamenii care sunt. Copilul poate învăța oricând cum să facă lucrurile, merge la școală, la un curs, întreabă în stânga, în dreapta și dacă chiar își dorește, face. Dar cum să fie el ca om învață când e mic. Pentru copil mama și tata nu sunt buni sau răi, ei doar sunt. Sunt așa cum trebuie să fie și el când se va face mare. Copilul va judeca dacă e bine sau rău ce fac părinții și va alege dacă va face și el sau nu, fără să fie necesar să-l învețe cineva. Dar cum sunt părinții nu va judeca, va crede cu tărie că așa trebuie să fie și așa va fi și el când se va face mare. Dacă zi de zi vede doi oameni triști, plictisiți și obosiți va crede cu tărie că așa trebuie să fie și el și găsi calea cea mai bună să fie așa. Dacă atunci când e mici se arată și fericirea va știi să și-o găsească!
Degeaba îi spui copilului să-și aleagă o meserie bună, pe care să o facă cu pasiune, când pe tine te vede că nu ești fericit cu ceea ce faci. El va învăța de la tine că la serviciu ești obosit, plictisit, stresat și tracasat. Nu contează ce faci, contează cum ești. Ești fericit cu munca ta? Atunci și copilul tău va căuta să fie fericit cu munca lui care, probabil va fi diferita de munca ta. Nu contează că tu faci pâine într-o brutărie, el va vedea că ești fericit și va fi și el fericit chiar dacă asta va însemna să proiecteze avioane sau să înalțe zmeie. Ești stresat la serviciu? Poți să fii sigur că acesta e modelul pe care-l va urma copilul tău, va face cumva să fie și el stresat.
Ești mulțumit că faci tot posibilul ca să ai o relație cât de cât ok? Copilul tău va învăța să fie și el cât de cât ok, fericit nu va știi să fie. Va știi ce să facă pentru asta, va închide ochii când ceva nu merge bine, va accepta compromisuri, va face tot ce poate ca să fie ca tine, până într-acolo încât să dea cu piciorul fericirii.
Arată-i copilului cum ești și va știi singur cum să facă să fie la fel ca tine! Vrei să fie fericit? Fă în așa fel încât să fii tu fericit, iar el va găsi o cale să fie ca tine!
La o cafea, într-o mansardă, un om drag mi-a făcut o mărturisire cum nu mai auzisem, cu mii de stele în ochi și fără urmă de reproș în glas mi-a povestit cum tatăl avea o relație extraconjugală – primul meu gând a fost că e un om fericit, înainte să apuc să-l judec pentru ceea ce face, i-am simțit fericirea pe care, prin puterea exemplului i-o transmisese copilului, care copil mi-o dăruia mie sub forma unei lecții despre fericire.
“Aveam 12 ani când am aflat că tata iubește pe altcineva.
Mi-a spus mama într-o zi în care era foarte supărată pe el. Probabil atât de supărată încât n-a putut să țină povestea asta doar pentru ea. Nu știu dacă voiam să aflu.
Îmi amintesc perfect ziua aceea, îmi amintesc până și fusta pe care o purtam. Venisem de la joacă, mama stătea nervoasă în bucătărie. Mi-a spus fără rezerve unde și cu cine e tata. Nu știu ce aștepta de la mine, însă cu siguranță nu credea că mărturisirea ei va declanșa în mine ceva ce mă va urmări toată viața. Oricum, undeva în mine n-am iertat-o niciodată pentru nesăbuință.
Pentru că în clipa în care am aflat că tatăl meu e cu altă femeie eu nu m-am supărat pe el. Îmi amintesc cum primul meu gând a fost clar: mă bucur că tata e fericit. Mi-am petrecut adolescența urmărindu-i în secret reacțiile în fața ei. Nu cred că a știut vreodată că am aflat. Când suna știam că e ea pentru că tatei i se lumina fața. Iar eu nu l-am judecat niciodată. Și nu l-aș fi putut urî. Tata era complet avându-ne pe noi și iubind-o pe ea, așa am înțeles eu totul și eram mulțumită. Pe mine ma bucura că a găsit secretul fericirii. Dacă regret ceva e ca nu i-am spus niciodată că mă bucur pentru el, că știu că a fost fericit și că a avut binecuvântarea mea încă de când mintea mea alegea limpede: fericirea noastră e cea mai importantă și trebuie în primul rând să fim onești cu noi, pentru că venim pe lume singuri și plecăm singuri. Și nu ducem cu noi decât ceea ce am trăit și am iubit.” (Mihaela Vasilescu, 38 ani, coordinator Motivonti)
“When power of love overcomes the love of power the world will know peace” Hendrix. (Kemal Özgür Başara, 25 ani, manager marketing & vanzari)
Cred că cea mai mare lecție pe care am primit-o este că fericirea este în momentul prezent, nu la capătul vreunui obiectiv. Dar chiar niciunul nu va putea înlocui fericirea. Ea este în acțiunile mici, în gândurile zilnice, în starea de contemplare a prezentului și acceptarea propriei persoane. (Mălina Chirea, 32 ani, CoFondator Asociația Inițiativa pentru Fericire)
Sunt multe lecții, nu știu să le ierarhizez ca să spun care e „cea mai cu greutate”. Uite, prima care îmi vine la îndemână: eram tare stressat, îmi făceam multe griji cu proiectele la care lucram și cu alte probleme. Nu te înțelegeai cu mine. Stăteam la masă cu un prieten, butonam disperat la laptop și din când în când vorbeam la telefon. Încep să mă plâng lui… că nu mai pot, tre’ să facem și aia și aia, că săptămâna viitoare o să fie groasă. Prietenul meu se uită la mine cu blândețe și spune: „Lasă bă, trecem podul când ajungem la el!”
Alternativ, sunt pe vârful muntelui Făgăraș cu un alt prieten, se adună norii, începe ploaia cu trăsnete. Mă cac pe mine, încep să mă agit… „Bă Sorine, e belită!”… Vine răspunsul: „Lasă bă, facem amintiri!” (Bogdan Tăut, 36 ani, liber profesionist)
Hmmm, am primit multe lecții – de la pisicile mele – Zica si Haia – am primit foarte multa fericire …dintr-aia necondiționată și faină de tot. eu însă le-am dat înapoi probabil prea puțin, rezolvarea nevoilor de bază. de la copii, nu ai mei că nu am, primesc lecții de fericire mereu – ei dau fără să știe lecțiile cele mai faine, mai simple și mai directe. dacă am dat eu …?! hmmm, nu știu … nu cred. dar poate că cea mai cu greutate am primit-o de la un prieten, un iubit – dacă te lași și uiți de reguli atunci poate o clipă de fericire să dureze cât o eternitate. eu sunt un om cam rațional și pragmatic și analitic și tot ce e mai rău..și el m-a făcut să pot să am momente, mai scurte sau mai lungi, de fericire pură, intensă, prezentă, concretă. nu știu dacă am fost capabilă să-i dau înapoi pe măsură…(Katia Pascariu, 31 ani, actriță)
Ora de filosofie, clasa a 12-a, profesoara de filosofie ne-a întrebat care este scopul nostru în viață. Eu am răspuns că vreau să ajut oamenii, să fac bine. M-a întrebat de ce? N-am știut să-i răspund. Mi-a zis „stai jos.”
Apoi a întrebat alți colegi ce scop cred că au ei în viața lor. Pe rând i-a întrebat „de ce” și nimeni n-avea un răspuns. Așa că răspunsul a fost dat de ea pentru toți: „Pentru că asta ne face fericiți. Deci scopul unui om este să fie fericit”.
M-a lovit puternic atunci. Îmi conduc viața după ideea asta de atunci. (Ariel Constantinof, 24 ani, Șef de Tribul)
Primesc lecții despre fericire în fiecare zi de la oamenii cu care lucrez. Între ele cea mai cu „greutate” a venit de la o femeie care a supraviețuit unui teribil accident și a împărtășit cu mine bucuria de a fi în viață: a-și fi putut recupera funcțiile corporale, a se putea mișca și respira, gusta, asculta muzică, să creeze o afacere, să poată întâlni alți oameni, să iubească. Mi-a amintit că Viața e un cuvânt ce trebuie scris cu literă mare pentru că e un Dar și că, atâta vreme cât îl avem suntem responsabili să îl cultivăm în toate formele sale. (Manuela Tiron, 38 ani, psihoterapeut)
Era un timp în care fericirea consta în toate lucrurile mărunte, un timp în care descopeream cum crește fiecare fir de iarbă, cum pietrele de pe drum au diferite culori și forme, cum apa pârâului de munte este extrem de rece dacă ai căzut, din greșeală cu adidașii preferați. Era un timp în care fericirea avea culoare, formă, profunzime, aromă, iar eu singură îmi puteam procura doza de fericire, fără să depind de nimeni altcineva. Era vremea copilăriei. O lume minunată în care veți găsi numai copii.
Apoi am început să cred că fericirea mea depinde de părinți. Dacă eram acceptată așa cum sunt, dacă mi se trecea cu vederea un -10, dacă întârziam acasă și nu eram certată. Mai târziu, fericirea a venit la pachet, credeam eu, cu o relație, cu un băiat, cu treburi adolescentine pline de adrenalină, endorfine și tot felul de hormoni. Era vremea când chiar credeam că Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic, ce dansează.
După mulți ani, am devenit mamă și am crezut că am atins pragul maxim de fericire. Simțeam cum copiii mei mă fac fericita.
Apoi, într-o zi de sâmbătă, am aflat că o relație cu un bărbat este la fel de fragilă că relația cu un copil și necesita îngrijire și atenție. Am aflat că o relație este un spațiu energetic, emoțional și spiritual, că relația este o creație. Suntem femei energetice și spirituale, suntem mai mult decât relațiile cu bărbații și cu copiii. Nu ei ne fac fericite. Fericirea este un dar pe care îl simțim împreună. Și aceasta este cea mai mare lecție despre fericire pe care am primit-o până acum, iar dincolo de nivelul conceptual, declarativ, am aflat și cum pornește fericirea din noi înșine și cum ne putem întoarce mereu în spațiul nostru vital de unde ne tragem toată energia, feminitatea și vitalitatea. Și simt că m-am întors din nou la înțelepciunea din copilărie, doar că acum o fac în mod conștient, nu instinctiv. (Ana Nicolescu, 35 ani, Owner Mamica Urbana&Parenting PR)
Ce e aia fericirea? Feri – ci – rea, Ferea căci e rea 🙂 (Bruno Cătănoiu, 34 ani, anticar)
Pentru că fericirea este o stare cu care am venit pe lume, eu cred că este prima noastră stare pe care o cunoaștem, pe care însă am uitat-o și o redescoperim pas cu pas, dobândind-o! De aceea de câte ori mă întorc printre copii îmi regăsesc câte o fărâmă din ea și n-aș putea spune care este cea mai importantă lecție pe care am primit-o, însă aș putea să vorbesc despre cea mai recentă.
Era Duminica de Florii! O seară dedicată: eu cu prietena mea! E o seară ploioasă și rece ora 8, copiii prietenei mele își doresc să primească două săbii (de cavaler, nu de pirat), plecăm să facem o cercetare, puține sunt datele care ne-ar îndreptăți să credem că le putem găsi astăzi, dar nu ne agățăm de o așteptare prea mare. Prăvăliile s-au cam închis, prima întâlnită este cu accesorii și gablonțuri – nop, aici nu găsim – a doua prăvălie deschisă, are tot felul de suveniruri „aveți săbii??” da, un coș plin cu săbii din lemn, de pirați, de cavaleri, cu teacă, fără teacă. Abia atunci m-am mirat și m-am gândit că fericirea nu se caută cu insistență sau cu disperare pentru că nu lasă loc și bucuriei și plăcerii de a fi, de a te zgribuli pur și simplu, pe străzi împreună cu cineva drag. Facticul și conjunctura nu trebuiesc uitate în niciun demers oricât de important ar fi el!
Le-am ales pe cele mai faine și ne-am oprit la o cârciumioară pentru un pahar cu vin.”Stai să le spun că le-am găsit săbii. Sa le fac și poze să le arăt?” Eu răspund repede: nuu! lasă să fie surpriză! Am văzut nedumerirea din ochii ei și m-am uitat mai bine la mine, dând la o parte încă un văl prin care priveam viața. O bucurie, un cadou nu trebuie să fie neapărat în surpriză, cu bucuria te obișnuiești, trăiești, parcurgi un drum împreună cu ea. Valoarea fericirii constă nu în intensitatea ei cât în felul cum o „probezi”, o faci să-ți vină bine, petreci timp cu ea.
Fericirea de azi nu va anula nici o altă trăire de altădată aiurea și nici nu exclude nimic din tabloul de azi, nici zumzetul din fundal, nici acordurile de rock vechi care se aud din boxe, nici starea de bine, nici întrebările care se ițesc deja de după colț!
Pentru că fericirea se găsește în prezență! (Letiția Sanjaqieh, 50 ani, psihoterapeut)
