“Nu arunca gunoaie pe jos!”, “Nu vorbi tare în autobuz!”, “Nu asculta muzică la maxim!”, “Nu scuipa!”…
Acestea sunt reguli de bun simţ pe care ni le induc (sau nu) mai întâi parinţii, apoi şcoala şi societatea. Sunt multe lucruri de bun simţ pe care le descoperim noi, de-a lungul educaţiei noastre, educaţie care nu se finalizează niciodată pe tot parcursul întregii vieţi.
Teoretic, avem libertatea de a face şi de a fi ceea ce dorim.
Dar ce este libertatea?
Libertatea este un concept filozofic ce s-ar putea traduce prin “lipsa constrângerilor”. În context, putem spune că libertatea este o formă acceptată de manifestare individuală a dorinţelor, plăcerilor, opţiunilor fiecăruia. Atâta timp cât nu îi deranjăm pe ceilalţi, avem libertatea să ne manifestăm cum dorim. Şi aici intervine bunul simţ.
Privind lucrurile cât se poate de pozitiv, Albert Camus spunea: “Libertatea nu este altceva decât o şansă de a fi mai bun”. Desigur, nu toţi oamenii înţeleg libertatea aşa. Ei abuzează de aceasta, provocând neajunsuri şi periclitând libertatea şi drepturile celorlalţi.
Făcând referire la articolul “Normal sau nu”, pot spune că bunul simţ este condiţionat de “normal”, adică de acea formă acceptată tacit, de comun acord, de către membrii unei comunitaţi. Putem spune şi despre bun simţ că este un mod de exprimare perfect neutru al unor statistici.
Aşadar, aceşti doi tovaraşi, libertatea şi bunul simţ ar trebui să facă o pereche perfectă. Din păcate, nu întotdeauna este aşa.
Fiecare individ are modul lui propriu de exprimare. O multitudine de elemente care compun cu migală şi în amănunt o exprimare individuală formează EU-l. Ca să fim în ton cu vremurile, îi spunem Brand.
Oricum am privi lucrurile, bunul simţ, libertatea, drepturile de care beneficiem, trebuie să fie în perfectă armonie cu societatea. Trăim printre oameni şi asta ne impune să fim integrabili.
“Putem respira liberi într-o lume care ne cuprinde pe toţi.“ (Marius Torok)
