Legea atracţiei e pentru copiii mici
Apropos de copiii mici, tu îţi mai aduci aminte de momentul conştientizării existenţei tale? Mai ţii minte perioada când ai avut revelaţia supremă, când ţi-ai dat seama că eşti şi tu un om, ca mulţi alţii? E destul de interesant să ai o soră mai mică (în cazul meu) sau probabil un copil şi să te gândeşti că el încă nu şi-a conştientizat existenţa.
Zilele trecute Eden, sora mea, aproape că a înţeles ceva ce muuuuuuuuuuulţi oameni nu vor sau nu pot să înţeleagă. Acel ceva numit „legea atracţiei” sau uneori „rugăciune” (şi mai are multe alte denumiri).
A venit şi a început super-entuziasmată să povestească cum pisica, Cita, s-a urcat în pat lângă ea… Şi cum ea şi-a dorit foarte mult ca pisica să se dea jos din pat. Mai mult: chiar s-a întâmplat. N-a fost nevoie să mişte un deget, zice ea. Apoi m-a şocat zicând: „Ştii, dacă-ţi doreşti ceva mult de tot chiar se întâmplă!”.
Ea, acum, fie vorba între noi, a înţeles legea atracţiei. Va creşte mare, şcoala o va „reeduca” şi va uita complet că la un moment dat era convinsă că dacă-şi doreşte ceva destul de tare, acel ceva se va întâmpla. Peste ani o să creadă ca eu, fratele ei, sunt un nebun notoriu care crede într-o lege inexistentă. Îi voi arăta acest text şi îmi va spune că nu-şi aminteşte nimic.
Eden încă nu şi-a conştientizat existenţa. Cel puţin aşa pare şi asta spune psihologia învăţată de mine la liceu.
Concluzia: Nu trebuie să aibă logică. Nu cere explicaţii. Primul pas este să crezi. Priveşte, Eden a pus întrebări întâmplării. Nu a început să întrebe pisica de ce a coborât din pat şi nici nu a venit să mă întrebe pe mine dacă are puteri paranormale. Ea crede. Şi e de ajuns. 🙂
