Cu siguranță Victor al meu nu este nici pe departe cel mai silitor elev de clasa a 3-a. Este împrăștiat, cu capul în nori, neatent și uituc, iar eu știu asta. De cele mai multe ori mă enervez că nu știe ce a făcut la școală sau că nu știe ce teme are. Dar, mai presus de toate astea eu știu și că este un copil bun, că este inteligent, că are un suflet mare și am încredere că va ajunge om frumos.
De la ultima ședință cu părinții am plecat aproape plângând și promițându-mi mie și mai ales lui că voi face orice să nu las sistemul de învățământ din România să-l distrugă. Revenind la ședință, știind că este uituc, am rugat-o pe învățătoare să le scrie tema pe tablă și să-i pună să copieze în caiet, ca să fie scris, să văd și eu seara ce are de făcut pentru următoarea lecție. Ei bine, asta a declanșat nebunia: “DOAR Victor și A (A este un copil rrom luat în plasament, poate nu cel mai fericit copil din lume, poate nu cel mai deștept, poate nu cu educația cea mai aleasă) nu sunt atenți la oră, numai ei îmi fac probleme că nu au învățat pe dinafară tabla înmulțirii (apropos, la clasa 3-a oare înmulțirea nu se face cu adunare repetată?), numai ei nu au citit cartea obligatorie de la lectura opțională(!!!!).” Îndrăznesc aici să intervin spunându-i că lui Victor nu-i place cartea respectivă dar că a citit altele. Nu, asta nu o interesează pe doamna învățătoare, copilul nu a făcut ce a ordonat ’mneaei, deci copilul nu este bun, ba chiar îl suspectează că ar fi cam prost prin constanta alăturare cu A, despre care copiilor le spune invariabil că este prost. Moment în care ceilalți părinți mă iau la mișto plictisiți de astfel de probleme penibile: ei au venit la ședință, și-au rupt din prețiosul timp ca să afle notele copiilor, în mintea lor ele, notele fiind reflecția fidelă a copilului. Mă ridic și plec, pe mine nu mă interesează notele copiilor, în primul rând pentru că temele pe care le primesc sunt peste nivelul lor, sunt teme pe care le rezolvă părinții, deci forma de evaluare nu este concludentă. În plus, este ilegal să expui în public situația la învățătură a unui copil. Deci plec, cu gust amar și cu decizia luată de a nu mai participa la astfel de umilințe publice numite ședințe cu părinții.
Bine că se apropie mini-vacanța de 1 decembrie și luăm o pauză de școală, timp în care Victor pleacă într-o excursie de 3 zile cu un club.
Aștept cu nerăbdare să se întoarcă și să-mi povestească: totul a fost frumos, s-au distrat, a fost și zăpadă, s-au dat cu folia pe derdeluș, au citit, au gătit, au urcat pe munte, au învățat cântece și jocuri noi…”dar, mami, în tren, Mimi ne-a pus să facem brățara prieteniei și eu nu am făcut pentru că mie nu-mi place să împletesc. Am făcut altădată și am văzut cum e dar acum nu am vrut să mai fac.”
Un pic îmi stă inima în loc “aoleu, se repetă istoria, cum la școală nu a vrut să citească cartea obligatorie de la ora de lectură opțională, să vezi că a dat-o-n bară și în excursie”.
„Și ce-ai făcut cât au împletit ceilalți copii?”
„M-am uitat pe geam, oricum nu a durat decât un sfert de oră, după care am făcut alte activități care mi-au plăcut”.
„Și Mimi ce-a zis că nu ai vrut să faci?”
„A zis că ea îmi recomandă să fac dar dacă nu vreau ea nu se supără!”
„Atât?”
„Da, atât.”
(de menționat că înainte de fiecare excursie primim pe mail o listă de recomandări printre care și aceea ca toți copiii să participe la toate activitățile, recomandări pe care Victor le cunoștea. Deci a fost decizia lui, asumată de a nu participa la acea activitate).
Asta mi-a amintit de un atelier de gătit la care a mers Victor când avea 4 ani: animatoarea l-a îndemnat să-și pună în înghețată și pepene galben, iar el i-a spus, timid, dar i-a spus, că lui nu-i place pepenele galben și că nu vrea să-și pună. La fel ca Mimi, și fata aceea l-a lăsat în pace, în definitiv fiecare om pe lumea asta are libertatea de a prefera sau nu alimente, activități, oameni. Numai școala pare să facă tot ce poate ca să fure, să distrugă, să anihileze această libertate și asta în numele educației și a uniformizării.
Ca o paranteză, câți dintre noi sunt conștienți de faptul că au puterea să ceară, chiar vehement uneori, ceea ce își doresc, însă au o frică teribilă de a refuza ceea ce nu le place/nu-și doresc? De câte ori în viață facem lucruri pe care nu le dorim doar pentru că ne este frică să spunem NU?
Să ne întoarcem la excursie sau de fapt după excursie când am primit, ca de fiecare dată un e-mail de la Mimi – organizatoarea, în care oferă părinților un feedback general, sunt observațiile pe care ea le face, nu sunt nominale, fiecare ia din acel mesaj ceea ce i se potrivește. Nimeni nu se simte prost, nimeni nu este arătat cu degetul, cine vrea să-și ia ceva din mesaj, își ia, cine nu, nu.
Am obiceiul să-i răspund lui Mimi pentru că mă gândesc că, așa cum eu abia aștept mailul de la ea și ea așteaptă feedback-ul meu. De fiecare dată îi împărtășesc impresiile cu care vine Victor, eventualele sugestii. De data aceasta mi-a răspuns, nominal, mie, nu într-un mail comun, în care mi-a vorbit despre Victor și cu acordul ei, o să las aici mesajul primit: “Și noi l-am apreciat mult pe Victor. E luminos, vesel, nu se plânge niciodată, termină totul la timp, e punctual la orice activitate și e temperat când vine vorba de ce nu-i convine, nu-ți trântește vorbele în față.[..]. Mulțumim pentru încurajare și pentru că mereu îmi răspundeți la mail-uri, iar reacțiile părinților sunt foarte importante pentru noi, la fel ca fișele de evaluare pe care le completează copiii.
(Între noi fie vorba, Cosmin, soțul meu, mi-a zis că atunci când vom avea copil, dacă ar fi băiat i-ar plăcea să fie ca Victor și dacă ar fi fată, ca […], una dintre fetele care au participat în excursie).
Mulțumesc.
Mimi.”
Eram în fața calculatorului, citeam și reciteam mesajul de mai sus și prin cap îmi trecea că este vorba despre același Victor, cel aproape prost de la școală, același Victor care și la școală și în excursie merge singur (cu Mimi nu m-am văzut niciodată). Mă întreb de ce oare învățătoarea îl vede ca pe un copil-problemă iar Mimi îl apreciază atât de mult? Ce vede Mimi în plus la el sau ce nu vede învățătoarea? Cum este Victor nu mă întreb pentru că știu, el este un copil solar și cald, așa cum spune Mimi.
Mi se pare nedrept însă, să fie obligat să aibă în preajmă o învățătoare care să-l intoxice cu părerea ei nefondată pe nimic și mi se pare trist pentru noi că ne lăsăm copiii striviți de nepăsarea și cruzimea acestor învățători care din motive numai de ei știute au uitat să fie oameni. Și în același timp sunt fericită că Victor al meu are o Mimi de la Clubul Morișca, o Mimi care nu se supără dacă lui nu-i place să împletească și care îl apreciază pentru cum este el ca om și nu pentru că (nu) a memorat mecanic tabla înmulțirii sau pentru că (nu) a citit o carte pe care nu vroia de fapt să o citească.
De menționat că dobândește în aceste excursii cunoștințe pe care nu le-ar putea căpăta din manual nici dacă nu ar fi așa de aerian: știe deja să recunoască o mulțime de plante și de păsări, știe o grămadă de jocuri de echipă, deja înțelege că în viață este mai ușor dacă cooperezi decât dacă concurezi cu ceilalți.
Chiar așa, știți de ce dacă sunteți legați la ochi și puși să ajungeți din punctual A în punctual B (știind unde este punctual B) vă este aproape imposibil? Eu nu știam, dar mi-a spus Victor, a învățat în excursie (!!!!).
În loc de încheiere stau și mă întreb de ce am scris toate acestea????
Pentru că m-a supărat învățătoarea lui Victor?
Pentru că apreciez ce face Mimi la Clubul Morișca?
Răspunsul este DA la ambele întrebări. Dar cel mai mult am scris pentru că îmi doresc să apuc să trăiesc într-o Românie în care fiecare să fie văzut așa cum este, nu prin filtrul carnetului de note sau fluturașului de salariu.
Sistemul (de învățământ) e greu înspre imposibil de schimbat dar cred că ne putem salva cu educația non-formală, cu dezvoltarea personală, cu un sistem de învățământ alternativ pe care să-l facem viabil și a cărui valoare să fie individul și individualitatea.
10 răspunsuri
Ce frumos ai scris, Mihaela! Si sa stii ca am auzit mai multe aprecieri la adresa lui Victor si de la alte persoane. E un copil foarte cumsecade si simpatic. Nu degeaba l-a placut fii-mea imediat :))
Mulțumesc pentru aceste cuvinte. Când te încurajează așa frumos oameni pe care nu i-ai văzut vreodată, nu poți decât să spui ”mulțumesc” și să mergi înainte zâmbind.
Sa ne gandim si la cate informatii pe care dupa cativa ani nu le-am mai stiut si care nu ne-au fost de folos in viata am invatat. Nu trebuie neaparat ca noi sa refuzam sistemul de invatamant, ci sa cerem o schimbare a acestuia. Sunt convinsa(si informata) ca alte tari nu pun atat de mult accent pe toate detaliile pe care un copil trebuie sa le invete, ci se axeaza mai mult pe practica, atunci cand se poate, pentru ca un copil are o capacitate de memorare vizuala sau auditiva mai mare decat cea mecanica.
Mulțumim pentru aceste cuvinte. Avantajul nostru este că îi putem vedea pe copii cum reacționează în situații diverse și muntele îți arată mai bine oamenii, așa că ne este mai ușor să vedem calitățile copiilor decât dacă am sta într-o sală de clasă.
Am citit cu interes articolul dvs, este benefic pentru (tinerii) parinti sa aiba acces la sfatul unui profesionist.
Dna Mihaela, nu stiu daca ati studiat si Pedagogia scolarului mic in fac, dar atat va intreb: daca la cls. 3a nu vrea el sa puna pepene galben in inghetata (ca nu-i place!), nu vrea sa citeasca acea carte optional-obligatorie (tot ca nu-i place) si dvs vedeti in asta nu o tendinta de insubordonare in fata autoritatii (e.g. invatatoarea), ci o exprimare benefica a personalitatii, cum vedeti evolutia acestei strategii peste 15 ani la el?! Credeti ca va merge mereu in viata cu „am chef sa fac asta, n-am chef de cealalta”?! Citand pe Frank Herbert (Dune 1), cheful e pt amor si calarie, la razboi te duci CAND TREBUIE. Si viata e un razboi…
Nu sunt parinte, dar am fost 7 ani cadru didactic universitar, asa ca pot vorbi despre educatie. Si va spun atat: poate la cls. 3a e OK sa nu-ti placa pepenele galben (perosnal, nici eu nu-l sufar) si nici o anumita carte, dar la acel atelier de gatit NU erai pentru a produce inghetata ta preferata!! Erai pentru a executa o sarcina sub indrumarea unui specialist, ASA CUM TI SE CERE – chiar daca esti cls. 3a, inveti disciplina. Cand CUMPERI inghetata, cumperi ce poftesti, cand esti la „job”, faci CE SE CERE, indiferent de preferinte, daca vrei sa nu suferi consecinte… Iar copilul trebuie sa stie ca scoala are reguli, viata are reguli!
Doamne fereste, n-am fost cel mai ascultator copil, din contra. Dar e simplu de ce Mimi & comp. lasa copilul sa faca ce vrea – ea lucreaza la o FIRMA PRIVATA!! Nu e invatamnt de stat, cu evaluari si norme, e o chestie benevola la care parintii PLATESC GROS ca sa-si duca progeniturile, daca micutii nu vin fericiti, nu-i mai duci, iar Mimi nu mai ia salariu, it’s that simple. Ei nu fac instructie, ci activitati optionale, nu raspudnerea unui sistem de invatamant. Si, intre noi fie vorba, au si cu totul alte venituri… asa ca, acolo merge „cheful”.
Nu se poate ca dvs sa nu vedeti clar ca o personalitate poate fi mai… originala, artistii geniali au fost total neadaptati la sistemul educational clasic, ca anumite soft skills (sociabilitate, afectiune etc) pot fi avantaje, dar pregatirea pentru viata nu prea poate fi bazata pe facut ce ai chef… daca vrei sa atingi succesul.
Răspund pe puncte:
1. Învățătoarea/profesorul nu reprezintă autoritatea. Este doar un salariat. Unica autoritate într-o școală fie ea publică sau privată o reprezintă regulamentul acelei unități de învățământ. Învățătorul/profesorul poate să fie cel mult garantul respectării autorității care este regulamentul, iar acest regulament reglementează conduita atât a elevilor cât și a cadrelor didactice, în egală măsură.
2. Copilul meu și în genere orice copil de pe lumea asta are, prin naștere, libertatea totală de a-și prepara înghețata preferată și de a citi exact ce are chef la o oră de lectură OPȚIONALĂ. Așa cum sus-numitul regulament impune lecturi OBLIGATORII, e bine să acceptăm că există și lecturi OPȚIONALE.
3. Mimi și ceilalți ca ea, au un profit mult mai mic decât salariul unui profesor. Pe verificate. Și chiar dacă nu ar fi așa, salariul mic sau mare nu dă dreptul unui profesor să umilească public un copil și pe părintele acestuia.
4. Părinții nu plătesc gros ca să-și ducă progeniturile la activitățile lui Mimi. Excursiile lui Mimi pe un an de zile mă costă mult mai puțin decât manualele, șpăgile la profesori ( acele cadouri de toate sărbătorile posibile), fondul clasei etc. Iar câștigul copilului este net mai mare din excursiile lui Mimi decât de la orele de clasă.
5. Niciun profesor nu e ținut cu forța la catedră. Nu-i place ce face, e salariul mic, sunt copiii idioți….e liber să plece, nimeni nu-l ține, dacă e un adevărat profesionist va găsi cu ușurință un job plăcut pe un salariu mare.
OK, hai sa adresam tot pe puncte:
1. in ideea asta, nu judecatorul/militianul reprezinta autoritatea, ci legea e singura autoritate, nu? dar, din pacate, orice regulament sau lege e doar o carte, pe cand punerea ei in practica tine de oameni, care au viziuni diferite asupra aplicarii ei.
2. orice copil de pe lume are libertati, dar ideea ca „orice e permis” e o foarte nefericita educatie, dupa parerea mea. asa, la cls. 3a refuzi o lectura/inghetata, la fac refuzi o intreaga disciplina (sau unul dintre cele 14 cursuri ale ei, ca nu-ti place tie materia, profesorul sau culoarea manualului) si la job refuzi sarcina ca e clientul urat sau vorbeste nu stiu cum?! nu merge. slujba-i slujba, drujba-i drujba! altfel, schimbi 5 joburi in 3 ani si ajungi sa te intrebi de ce peste tot sefii se plang de incapacitatea ta de integrare in echipa si mobilizare proactiva in vederea indeplinirii sarcinilor de serviciu. apoi, te vezi respins pe la interviuri…
3. sincer, o fosta colega de fac (mate-info!) a ajuns educatoare la o gradinita particulara in Buc si castiga mai mult decat aveam eu ca preparator (pe-atunci) la fac, dar o fi cum ziceti, nu cunosc. insa, legat de umilire, e clar ca asta nu e o tactica benefica, nici pentru parinte, nici pentru copil. in niciun context! insa, depinde cum definiti umilirea… critica poate fi umilitoare, poate fi constructiva, e mai complicat.
4. manualele costa in orice sistem, daca Mimi doar excursii face, nu e scoala privata completa, e normal. Spagile la profesori (in 7 ani eu nu am acceptat decat o cutie de bomboane, deci se poate) sunt OPTIONALE. Daca se mobilizeaza parintii in sensul acesta, „hai sa luam la doamna nu stiu ce balarie ca sa ne dea note mari si sa intre pustimea la nu stiu ce scoala”, e alta problema. Mai ales ca al dvs e doar a 3a! Daca acuma sunt asa mari, la liceu ce veti duce, o masina?! E ceva foarte dubios pe-acolo… si, ca idee FONDUL CLASEI NU E SHPAGA. Sau nu ar trebui sa fie. In primul rand, nu intra in buzunarul vreunui cadru didactic, sau nu ar trebui. In al doilea rand, nu e mare (10 lei/luna, aprox). Dar ideea cu sistemul si spagile merita o discutie separata, asa ca n-o mai lungesc aici. Cat despre raportul valoric scoala/excursii, hai sa nu ne furam caciula: daca ar fi asa, nu mai duceti copilul la scoala, ci doar in acele excursii/activitati de timp liber! Probabil, in loc de profesionist intr-un domeniu, va ajunge un mare… excursionist. Din pacate, chiar daca au si calatorii/alpinistii/etc locul lor, societatea nu poate functiona doar cu ei… asa ca, tot la scoala trebuie.
Ca orele de clasa poate sunt facute intr-un stil neadecvat de oameni neprofesionisti si nemotivati (nu ca n-ar citi Motivonti, ci ca abia le ajung banii de paine!), e alta poveste, iar merita o discutie separata…
5. Adevarat – e tinut doar de lipsa de capacitate profesionala sau de teama de necunoscut/preferinta pentru zona de confort. Numai ca TEMETI-VA SA SE INTAMPLE CE ZICETI! Nu de alta, dar ati vazut cum stam in domeniul medical, in care aparatura, sectii sau chiar spitale sunt inchise din cauza lipsei de personal calificat!! Si tot mai putini vin in sistemul care ii plateste mai prost decat pe un militian, iar multi pleaca! Eu personal, dupa 7 ani de catedra si 3 trepte urcate, am migrat spre industrie, unde castig 2 salarii de profesor universitar dupa 2 ani. Asa ca si asta se poate, dar inaintea mea au mai plecat aproape JUMATATE DIN DPEARTAMENTUL de Informatica. Evident, au plecat cei mai capabili, ce-a ramas.. va vedea copilul dvs sau altii, daca vor face facultatea in acest oras (probabil nu, daca traiti in Bucuresti).
Ma bucur sa descopar ca exista oameni care au curajul sa spuna NU unui sistem de invatamant invechit si ineficient.
Personal sunt de parere ca perioada in care a invata inseamna memorat mecanic a ceea ce iti impune autoritatea suprema sa inveti (invatatoarea/profesurul), se apropie de sfarsit.
Fiecare copil are abilitati unice, si ar trebui incurajat sa si le dezvolte pe acelea, chiar daca nu se incadreaza in ‘standard’. Va fi un copil mult mai fericit daca i se da voie sa isi urmeze si aprofundeze pasiunile inca de mic.
Imi vine in minte o carte excelenta pe tema aceasta, cea a lui Sir Ken Robinson – Elementul.
Multumesc de articol, sper sa fie tot mai multe persoane ca si dvs.
Mulțumesc și eu pentru apreciere. Îmi face bine să știu că nu sunt singură, că suntem mai mulți. O să caut și cartea.