Ne este frică să spunem NU sistemului de învățământ

Cu siguranță Victor al meu nu este nici pe departe cel mai silitor elev de clasa a 3-a. Este împrăștiat, cu capul în nori, neatent și uituc, iar eu știu asta. De cele mai multe ori mă enervez că nu știe ce a făcut la școală sau că nu știe ce teme are. Dar, mai presus de toate astea eu știu și că este un copil bun, că este inteligent, că are un suflet mare și am încredere că va ajunge om frumos.

De la ultima ședință cu părinții am plecat aproape plângând și promițându-mi mie și mai ales lui că voi face orice să nu las sistemul de învățământ din România să-l distrugă. Revenind la ședință, știind că este uituc, am rugat-o pe învățătoare să le scrie tema pe tablă și să-i pună să copieze în caiet, ca să fie scris, să văd și eu seara ce are de făcut pentru următoarea lecție. Ei bine, asta a declanșat nebunia: “DOAR Victor și A (A este un copil rrom luat în plasament, poate nu cel mai fericit copil din lume, poate nu cel mai deștept, poate nu cu educația cea mai aleasă) nu sunt atenți la oră, numai ei îmi fac probleme că nu au învățat pe dinafară tabla înmulțirii (apropos, la clasa 3-a oare înmulțirea nu se face cu adunare repetată?), numai ei nu au citit cartea obligatorie de la lectura opțională(!!!!).” Îndrăznesc aici să intervin spunându-i că lui Victor nu-i place cartea respectivă dar că a citit altele. Nu, asta nu o interesează pe doamna învățătoare, copilul nu a făcut ce a ordonat ’mneaei, deci copilul nu este bun, ba chiar îl suspectează că ar fi cam prost prin constanta alăturare cu A, despre care copiilor le spune invariabil că este prost. Moment în care ceilalți părinți mă iau la mișto plictisiți de astfel de probleme penibile: ei au venit la ședință, și-au rupt din prețiosul timp ca să afle notele copiilor, în mintea lor ele, notele fiind reflecția fidelă a copilului. Mă ridic și plec, pe mine nu mă interesează notele copiilor, în primul rând pentru că temele pe care le primesc sunt peste nivelul lor, sunt teme pe care le rezolvă părinții, deci forma de evaluare nu este concludentă. În plus, este ilegal să expui în public situația la învățătură a unui copil. Deci plec, cu gust amar și cu decizia luată de a nu mai participa la astfel de umilințe publice numite ședințe cu părinții.

Bine că se apropie mini-vacanța de 1 decembrie și luăm o pauză de școală, timp în care Victor pleacă într-o excursie de 3 zile cu un club.

Aștept cu nerăbdare să se întoarcă și să-mi povestească: totul a fost frumos, s-au distrat, a fost și zăpadă, s-au dat cu folia pe derdeluș, au citit, au gătit, au urcat pe munte, au învățat cântece și jocuri noi…”dar, mami, în tren, Mimi ne-a pus să facem brățara prieteniei și eu nu am făcut pentru că mie nu-mi place să împletesc. Am făcut altădată și am văzut cum e dar acum nu am vrut să mai fac.”

Un pic îmi stă inima în loc “aoleu, se repetă istoria, cum la școală nu a vrut să citească cartea obligatorie de la ora de lectură opțională, să vezi că a dat-o-n bară și în excursie”.

„Și ce-ai făcut cât au împletit ceilalți copii?”

„M-am uitat pe geam, oricum nu a durat decât un sfert de oră, după care am făcut alte activități care mi-au plăcut”.

„Și Mimi ce-a zis că nu ai vrut să faci?”

„A zis că ea îmi recomandă să fac dar dacă nu vreau ea nu se supără!”

„Atât?”

„Da, atât.”

(de menționat că înainte de fiecare excursie primim pe mail o listă de recomandări printre care și aceea ca toți copiii să participe la toate activitățile, recomandări pe care Victor le cunoștea. Deci a fost decizia lui, asumată de a nu participa la acea activitate).

Asta mi-a amintit de un atelier de gătit la care a mers Victor când avea 4 ani: animatoarea l-a îndemnat să-și pună în înghețată și pepene galben, iar el i-a spus, timid, dar i-a spus, că lui nu-i place pepenele galben și că nu vrea să-și pună. La fel ca Mimi, și fata aceea l-a lăsat în pace, în definitiv fiecare om pe lumea asta are libertatea de a prefera sau nu alimente, activități, oameni. Numai școala pare să facă tot ce poate ca să fure, să distrugă, să anihileze această libertate și asta în numele educației și a uniformizării.

Ca o paranteză, câți dintre noi sunt conștienți de faptul că au puterea să ceară, chiar vehement uneori, ceea ce își doresc, însă au o frică teribilă de a refuza ceea ce nu le place/nu-și doresc? De câte ori în viață facem lucruri pe care nu le dorim doar pentru că ne este frică să spunem NU?

Să ne întoarcem la excursie sau de fapt după excursie când am primit, ca de fiecare dată un e-mail de la Mimi – organizatoarea, în care oferă părinților un feedback general, sunt observațiile pe care ea le face, nu sunt nominale, fiecare ia din acel mesaj ceea ce i se potrivește. Nimeni nu se simte prost, nimeni nu este arătat cu degetul, cine vrea să-și ia ceva din mesaj, își ia, cine nu, nu.

Am obiceiul să-i răspund lui Mimi pentru că mă gândesc că, așa cum eu abia aștept mailul de la ea și ea așteaptă feedback-ul meu. De fiecare dată îi împărtășesc impresiile cu care vine Victor, eventualele sugestii. De data aceasta mi-a răspuns, nominal, mie, nu într-un mail comun, în care mi-a vorbit despre Victor și cu acordul ei, o să las aici mesajul primit: “Și noi l-am apreciat mult pe Victor. E luminos, vesel, nu se plânge niciodată, termină totul la timp, e punctual la orice activitate și e temperat când vine vorba de ce nu-i convine, nu-ți trântește vorbele în față.[..]. Mulțumim pentru încurajare și pentru că mereu îmi răspundeți la mail-uri, iar reacțiile părinților sunt foarte importante pentru noi, la fel ca fișele de evaluare pe care le completează copiii.

(Între noi fie vorba, Cosmin, soțul meu, mi-a zis că atunci când vom avea copil, dacă ar fi băiat i-ar plăcea să fie ca Victor și dacă ar fi fată, ca […], una dintre fetele care au participat în excursie). 

Mulțumesc.
Mimi.”

Eram în fața calculatorului, citeam și reciteam mesajul de mai sus și prin cap îmi trecea că este vorba despre același Victor, cel aproape prost de la școală, același Victor care și la școală și în excursie merge singur (cu Mimi nu m-am văzut niciodată). Mă întreb de ce oare învățătoarea îl vede ca pe un copil-problemă iar Mimi îl apreciază atât de mult? Ce vede Mimi în plus la el sau ce nu vede învățătoarea? Cum este Victor nu mă întreb pentru că știu, el este un copil solar și cald, așa cum spune Mimi.

Mi se pare nedrept însă, să fie obligat să aibă în preajmă o învățătoare care să-l intoxice cu părerea ei nefondată pe nimic și mi se pare trist pentru noi că ne lăsăm copiii striviți de nepăsarea și cruzimea acestor învățători care din motive numai de ei știute au uitat să fie oameni. Și în același timp sunt fericită că Victor al meu are o Mimi de la Clubul Morișca, o Mimi care nu se supără dacă lui nu-i place să împletească și care îl apreciază pentru cum este el ca om și nu pentru că (nu) a memorat mecanic tabla înmulțirii sau pentru că (nu) a citit o carte pe care nu vroia de fapt să o citească.

De menționat că dobândește în aceste excursii cunoștințe pe care nu le-ar putea căpăta din manual nici dacă nu ar fi așa de aerian: știe deja să recunoască o mulțime de plante și de păsări, știe o grămadă de jocuri de echipă, deja înțelege că în viață este mai ușor dacă cooperezi decât dacă concurezi cu ceilalți.

Chiar așa, știți de ce dacă sunteți legați la ochi și puși să ajungeți din punctual A în punctual B (știind unde este punctual B) vă este aproape imposibil? Eu nu știam, dar mi-a spus Victor, a învățat în excursie (!!!!).

În loc de încheiere stau și mă întreb de ce am scris toate acestea????

Pentru că m-a supărat învățătoarea lui Victor?

Pentru că apreciez ce face Mimi la Clubul Morișca?

Răspunsul este DA la ambele întrebări. Dar cel mai mult am scris pentru că îmi doresc să apuc să trăiesc într-o Românie în care fiecare să fie văzut așa cum este, nu prin filtrul carnetului de note sau fluturașului de salariu.

Sistemul (de învățământ) e greu înspre imposibil de schimbat dar cred că ne putem salva cu educația non-formală, cu dezvoltarea personală, cu un sistem de învățământ alternativ pe care să-l facem viabil și a cărui valoare să fie individul și individualitatea.