Paraşutismul, o reacţie în lanţ împotriva banalului.
Culoarul liceului, ora 7:30. Cafeaua încă nu îşi făcuse efectul, KitKatul ăla nenorocit de dimineaţă, adică de mai de dimineaţă, îmi căzuse greu, aşa pe stomacul gol, iar zgomotul repetitiv al mocasinilor pe podeaua liceului îmi făcea iar somn.
Intru în sală, acelaşi coleg punând muzică “ilegal” la boxele sălii, acelaşi drum până în bancă, aceleaşi 100 de variante de BAC, acelaşi miros plăcut de parchet vechi de lemn. Totuşi, ceva era diferit. Ce? Radarul se aprinde, beculeţele pâlpâie şi analizez sala de clasă, randul de la uşă, banca 3-4. Zumet: “Hai măi Angi, hai să sărim cu paraşuta!”. Ce face?! Instant cafeaua intră în sânge, drumul până la uşa se face parcă singur…
“Neaţa, se sare cu paraşuta pe aici?”, între eu.
“Gugu, hai cu noi! Vrem să mergem, nu sţim încă când, cum, unde.”
Desigur ora de mate, integralele, glumele de real deveniseră un fundal. Tranşantă ca o primă bisectoare (de ecuaţia x=y), am început să rezolv singurele probleme fundamentale: Când, Cum, Unde.
Cand? Lunile trecute.
Cum? Cu mult curaj.
Unde? Aerodromul Clinceni – TNT Brothers
M-am uitat pe toate forum-urile posibile ca să mă asigur că merg în cel mai „ok” loc, aşa am găsit TNT Brothers pe care îi recomand cu mult drag, profesionişti, veseli, sprinteni ca nişte caprioare! Se recomandă lăsarea ruşinii acasă pentru că tipii fac multe glume dezbrăcate!
Am ajuns într-o după-amiza făra nori, cu mult soare la Aerodromul Clincei, unde se vedea din depărtare un hangar de un roşu turbat, iar pe cer o multitudine de paraşute mici, mici. M-au luat în primire nişte tipi arătoşi în uniforme, cu un formular, plini de încredere, care au început să mă îmbrace într-un costum, mi-au asigurat toate centurile şi apoi mi-au făcut un training.
Îţi spun pas cu pas ce se va întâmpla acolo sus, la 4.000 de metri, ce vei face când se va deschide uşa avionului, cum îţi vei poziţiona picioarele în timpul căzăturii (care durează circa 1 minut la o viteza de 200km/h, până se deschide paraşuta, desigur).
Foarte încrezătoare, mă urcă în avion, mă prind foarte strâns de instructor, dubios de strâns (dar aşa este procedura), lucru ce dă naştere unor glume fără perdeluţă din partea echipei TNT Brothers! Cu fiecare mie de metri urcată, mă făceam mai albă, lucrurile se micşorau, aerul se stratifica, inima începea să danseze.
“Hei tu, da, da, tu! Ştii că tu vei sări de la înălţimea asta, în gol, de la 4.000 de metri… Te-ai gandit că poate nu o să ţi se deschidă…” (În cazul în care vocea minţii începe să spună chestii de genul, înseamnă clar că ai întrat în panică)
Eu am dat această voce interioară pe silenţios, ca pe un smartphone care vorbeşte prea mult! Mi-am dat seama că fac un lucru extraoridinar şi dacă vreau să mă bucur la maxim, sa merg până la extrem, vocea aia nu are rost.
E sigur, e incitant, e genial! Normal că te gândeşti că pare infricoşător, dar când uşile avionului se deschid, când nu te mai înţelegi decat prin semene din cauza zgomotului, când îţi vezi piciorele atârnând la 4000 de metri deasupra Pământului, când te uiţi în zare şi vezi linia curbată a orizontului şi înţelegi pentru prima dată forma sferică a Pământului, atunci îţi spui doar atât: „Unde am trăit până acum?” şi un lung „AAAAAAA!!!!!!”.
(repet 200km/h, când vine partea cu „AAAA!!!” să nu deschizi gura, căci îţi vor fâlfâi fălcile foarte dubios şi eşti filmat! de un al doilea tip, care sare deodată cu tine special pentru a te filma şi fotografia pe parcurs – deci ai grijă să arăţi bine, te vor vedea şi nepoţii!)
Nu îmi mai rămâne decât să spun atât: Este pe atât de incitant, terifiant, fascinant şi incredibil pe cum vă imaginaţi şi poate chiar mai mult. Nu vă gândiţi înainte că veţi sări cu paraşuta căci veţi avea emoţii inutile. Spuneţi după: “Uau! Azi am sărit cu paraşuta! Ce urmează?”.
Constantin Noica spunea “Bun nu este ceea ce ţine, ci ceea ce intră în reacţie în lanţ”. Experienţa este scurtă, dar ceva în tine se schimbă, intră în reacţie în lanţ. Te trezeşte!
Înainte:
Şi după:
Scris de: Ştefănucă Andreea
