Fiecare dintre noi avem limite pe care ni le impunem în anumite situaţii. Pentru unii aceste limite sunt extrem de largi, lucru ce îi afectează negativ pe cei din jurul lor, întrucât aceştia din urmă se simt agresaţi sau ofensaţi în mod direct şi personal. Să vă dau un exemplu cu ceea ce mi s-a întâmplat mie cândva.
Merg în vizită. Gazda este extrem de amabilă. Nu ştie ce să mai facă pentru a mă face să mă simt cât mai bine. Acest lucru are un oarecare efect advers. Nu pentru că nu apreciez amabilitatea şi eforturile ei. Nici vorbă! Sunt foarte încântată de atenţia ce mi-o acordă, dar efortul pe care văd că îl depune devine exagerat şi mă copleşeşte. Lucru care mă determină să îmi doresc să înceteze, pentru că încep să mă simt inconfortabil.
Îmi oferă tot felul de suculeţe, prăjiturele, covrigei şi alte chestii mititele şi drăguţele care mie nu îmi plac şi de care eu nu consum de fel. Prefer să am în faţă un pahar cu apă. Nu pentru că mi-ar fi sete, ci pentru că după atâtea refuzuri mă simt datoare să îi răsplătesc amabilitatea cu un accept.
Atmosfera se mai destinde puţin şi când credeam că e totul în regulă, vine piesa de rezistenţă: „Dacă tot nu ai vrut nimic, nu mă poţi refuza cu ceva special!” Fuge repede, înainte să mă pot opune şi vine cu o farfurie cu placintă. Cu brânză dulce. Urăsc placinta cu brânză dulce! Am traume din copilarie cu placinta cu brânza dulce! Deja mă simt agasată. Simt că mi se ridică tensiunea. Eu chiar nu vreau placinta aia! Dar ridic ochii din farfurie şi văd o faţă luminoasă şi mândră şi o gură până la urechi. Nu pot rezista. Nu mă pot opune, aşa că iau o bucaţică. Pe cea mai mică. Deşi e mică, simt că nu se mai termină. Mă gândesc că era mai bine să fi luat un covrigel din ăla, ceva, încă de la început. Când în sfârşit reuşesc să înghit sărmana bucăţică, aud cuvintele de care mă temeam cel mai tare: „Văd că asta îţi place! Mai serveşte! Am o tavă întreagă şi tu ai luat-o pe cea mai mică!”
Acum mă amuz, însă atunci mi s-a parut un adevărat coşmar. Şi mă întreb ceea ce m-am întrebat atunci şi nu numai: „Oare unii oameni chiar nu îşi dau seama că NU înseamnă chiar NU? Oare chiar nu ştiu să se oprească?”
De multe ori m-am întrebat dacă felul meu de a refuza nu este cumva insuficient de ferm. M-am gândit că problema este la mine, nu la cel care nu îmi acceptă refuzul. Să fie o chestiune de voinţă? De manipulare inconştientă? De personalitate? De educaţie? (Ştiţi vorba aceea cu „aşa se obişnuieşte pe la noi”)
Spui nu şi pe masură ce se insistă şi se argumentează insistenţa, refuzul tău devine tot mai ferm. Parcă argumentele sunt menite să-ţi întărească ţie convingerea că tu ştii exact ce vrei.
Într-un final îţi vine să spui: „Dar mai lasă-mă naibii în pace! Tu chiar nu întelegi?”
Cineva mi-a s pus că inconfortul pe care îl creează insistenţele de genul ăsta reflectă faptul că tu ai avea o problemă, nu cel care nu îţi acceptă refuzul. De ce? Pentru că dorinţa mea nu coincide cu a celuilalt? Pentru că prin faptul că insistă nu îmi respectă dorinţa şi implicit pe mine? Ceva de genul „unul dintre noi TREBUIE să cedeze. Hai să vedem care o face primul”.
Admit că iniţial faptul că cineva insistă asupra unui lucru mă determină să imi revizuiesc motivele refuzului şi să îmi pun întrebarea: „dacă are dreptate?” Însă, dacă eu îmi menţin poziţia deşi s-a insistat de câteva ori asupra acelui lucru, mi se pare evident că, din respect pentru decizia mea, celălalt trebuie să renunte la insistenţe.
Făcând referire la articolul „Ştii să spui nu?„, aş face o adaugire: „Sunt situaţii în care nu contează fermitatea refuzului tău, întrucât celalalt este Surd„.
Din afacerea cu placintele am învaţat un lucru: mai bine cedeaza cât mai ai vreme, înainte ca lucrurile să o ia razna! Mai bine mâncam doi covrigei şi scăpam de tava cu placinte. (sau îi spuneam că aş mai vrea una şi cât lipsea aveam timp să evadez!)
Cred că este important să-ţi păstrezi principiile şi să-ţi respecţi dorinţele, însa există cazuri particulare în care trebuie să te adaptezi situaţiei pentru a face faţă provocărilor. Fii o secundă mai isteţ: dacă anticipezi poţi preveni.
Eu, daca mâncam un covrigel, sigur nu paţeam nimic rău. Mă feream de plăcinţele şi nici nu mă încărcam cu atata energie negativă.
Voi ştiţi să vă opriţi din a insista? Ştiţi să rezistaţi unui refuz? Şi mai ales, ştiţi când şi cât să cedaţi?
7 răspunsuri
In momentul in care imi venea cu farfuria cu placinte cu branza… o intrebam unde e baia, pentru ca mirosul de branza ma face sa vomit.
:d
Ar fi fost mult mai nepoliticos decat refuzul, nu crezi?
Nu, nu cred. Mai degraba e nepoliticos din partea gazdei care imi ofera ceva ce imi face rau. Pentru ca nu mint – mirosul de branza chiar imi provoaca greata, asa ca sa zica mersi ca nu vreau sa-i murdaresc covorul si intreb de baie.
In cazul meu nu e ceva chiar asa grav. Dar se poate ca persoana venita in vizita careia ii ofera suc/ alte chestii dulci sa fie diabetica. Sau sa aiba alta problema de sanatate din cauza careia s-ar putea sa iasa urat daca mananca una din chestiile pe care gazda incearca sa i le bage cu forta pe gat.
Eu nu vreau sa-mi scriu pe frunte mi se face rau de la mirosurile de branza, pizza, castraveti, bere, crema epilatoare, etc. atunci cand ma duc in vizita la cineva. Si nu vreau sa incep conversatia cu faptul ca nu suport x sau y fel de mancare. Sau cu faptul ca tocmai mi-am desfundat o teava la baie (chestie care pute rau la propriu) si simt ca orice as manca s-ar intoarce inapoi. Nu vreau sa bag la inaintare detalii scarboase despre cum o sa reactioneze stomacul meu daca incerc sa mananc x sau y. Dar o s-o fac daca gazda nu intelege ca nu chiar inseamna nu. Uneori e eficient sa sochezi oamenii.
Atunci cand refuzul tau nu este ferm, persoana respectiva il percepe ca pe un raspuns dat din timiditate si de aceea insista (acest lucru se intampla in unele cazuri) .
Si mie mi s-a intamplat sa fiu coplesita cu „bunataturi” si sa nu-mi doresc sa gust.
Dar mi s-a si intamplat sa-mi placa o prajitura atat de mult , incat mi-a fost tare greu sa ma opresc :))
Parerea mea este ca un refuz este ca si o bariera psihica indusa persoanei careia ii este adresat, ceea ce face ca atmosfera sa se incordeze.
Poate ca unele persoane simt acea bariera si insista in a-ti oferi „bunataturi” tocmai pentru a trece de ea, pentru a destinde atmosfera.
Totodata cred ca cel mai bun lucru pe care putem sa il facem este sa NU ajungem sa refuzam (tocmai refuzul este cel care „cere” insistenta).
Iei un covrigel, doi , dupa care cu amabilitate poti spune ca te-ai saturat, intrucat inainte de a sosi la acea persoana ai mai gustat ceva, dar ca un pahar cu apa te-ar face sa te simti extraordinar.
Astfel o multumesti si tu pe acea persoana prin faptul ca ai gustat, ii oferi ocazia sa iti aduca ceva care sa te multumeasca intr-adevar – paharul cu apa – (de fapt, scopul persoanei este sa te multumeasca pe tine) , nu incordezi atmosfera, nu te incarci cu energie negativa, si scapi si usor (cu doar doi covrigei), frumos, fara a mai fi nevoie sa refuzi.
Pentru ca celalalt sa cedeze, trebuie sa ii arati ca TU esti capabil sa o faci. Chiar daca cedezi intr-o mica masura, este important sa arati ca tu o poti face.
Stiti cum este vorba aceea: „cel mai destept cedeaza” 🙂
Cred ca, indiferent daca luai din covrigeii aia, tot ai fi ajuns sa iei si placinta. Probabil covrigeii erau cumparati, dar placinta… ei, placinta era facuta de EA! NU PUTEAI sa nu gusti! 🙂 Deci e mai bine ca n-ai luat covrigeii.
Legat de insistente, in alte tari nu e asa. Daca te duci in Germania, de exemplu, NU inseamna NU! Ai zis o data „Nu”, sa-ti fie de bine! Dar la noi e o chestie de politetze sa refuzi, de aceea oamenii insista. Traiesc cu impresia gresita ca toata lumea refuza din politetze. Asa ne-am obisnuit, sa trebuiasca sa refuzi de vreo 2 ori pana sa iei si gazda sa trebuiasca sa te intrebe de si mai multe ori daca nu vrei sa iei. E stupid! E ca si cum te-ai duce la magazin, ai vrea sa iei o paine si ar fi un dialog de genul:
– Buna ziua! Va dau o paine?
– A, nu… nu, multumesc…
– Dar haideti, doamna, e buna, nu vreti, totusi, o paine?
– A, nu nu… lasati, nu-mi trebuie…
– Ei, doamna, dar VA ROG sa luati, INSIST!
– Bine, iau 2!
:)) Asta e tare ultima parte
Nu, nu trebuia sa iei nici un covrigel daca nu-ti facea placere, trebuia sa spui foarte calm: „Te rog frumos sa intelegi ca nu mi-ar face placere sa mananc nimic acum. Multumesc.” Daca nu se potolea te scuzai frumos si plecai.