Acasa » Atitudine » Toleranța. Virtute sau condiționare?

Toleranța. Virtute sau condiționare?

Să fii tolerant este ceea ce se vrea de la tine. Toleranța este o virtute pe care ți-o dorești asociată numelui tău, dacă ești tolerant înseamnă că ești un om bun și asta poate constitui garanția faptului că vei fi apreciat și chiar iubit de către cei din jur.

Ce știm că înseamnă să fii tolerant?
– Să îi accepți pe ceilalți așa cum sunt ei
– Să fii mulțumit cu ceea ce ți se oferă
– Să te accepți pe tine așa cum ești
– Să fii îngăduitor cu limitele tale și ale celorlați
– Să ierți.

De acord până aici? Mi-a scăpat ceva?
Urmând firul logic ar însemna că intoleranța este ceva rău, ceva ce dă măsura incapacității de a fi bun.

Ce știm că înseamnă să fii intolerant?
– Să îi judeci pe ceilalți
– Să nu accepți ceea ce este diferit de tine
– Să fii neîngăduitor, chiar aspru cu tine și cu limitele tale
– Să nu uiți și să nu ierți niciodată nimic.

Suntem condiționați încă din copilărie să dăm verdicte asupra a ceea ce este bine și rău, trecând doar prin filtrul social – o sită cu găuri mari prin care trec de-a valma valori, principii, etică și în ultimă instanță chiar morală. Rămâne doar opinia colectivă pe care ne-o însușim ca și când ar fi a noastră. Intenționat sau poate doar din neglijență cei mari omit să ne arate și sita deasă prin care putem filtra ceea ce vine înspre noi și ceea ce pleacă de la noi. Pe-aceasta o păstrăm nefolosită sau chiar o pierdem în devălmășia vieții și ne trezim cărând cu noi bolovanii societății, străini și lipsiți de sens, dar îi cărăm pentru că așa se face.

Când ești în autobuz și vezi cum o mână se strecoară în buzunarul vecinului de suferință, ce faci? Societatea îți cere să fii tolerant, să îi accepți pe toți, cu bune și cu rele…

Când tu te duci la job, îți faci treaba cum se cuvine și constați că nu ești plătit la nivelul muncii pe care o prestezi, ce faci? Îți spui liniștit că tu ești mulțumit cu ceea ce ți se oferă?

Când simți că nu ești bine, că te-ai îngrășat sau că te-ai delăsat, te-ai neglijat, nu-ți mai acorzi atenție, ce faci? Îți spui că așa ești tu și asta e, te-accepți așa cum ești?

Când îți pui singur piedici,când îți conștientizezi o limitare care te invalidează social, gen vorbitul în public atunci când activitatea ți-o cere, ce faci? Te resemnezi, lași totul așa cum este, ieși din joc, doar pentru că tu ești tolerant cu limitele tale?

Când ai neșansa de a avea alături un partener care te abuzează constant, ce faci? Îl ierți pentru că așa îți cere cutuma, să fii tolerant?

Te numești intolerant atunci când îți iei timp pentru a-i observa pe ceilalți și pentru a decide dacă vrei sau nu să ai de-a face cu ei?

Atunci când tu faci tot ce-ți stă în puteri să…să păstrezi orașul curat, să zicem, ești intolerant dacă simți că te enervezi când celălalt aruncă chiștocul sau ambalajul pe jos? Ar trebui să-l privești cu îngăduință?

Dacă ai condus cu viteză și ai făcut un accident, iar pe viitor refuzi să repeți același comportament înseamnă că ești intolerantă pentru că nu ți-ai uitat lecția primită?

Multe întrebări și lungă discuția pe marginea lor, fără a pune la socoteală că există, cu siguranță infinite alte întrebări pe aceeași temă. Și-atunci, cum fac, până unde tolerez și de unde nu mai tolerez? Toleranța sau intoleranța dau măsura virtuții mele? Este toleranța virtute sau condiționare?
Nu cred că acceptarea necondiționată este garantul toleranței, ci doar o lipsă de implicare frumos ambalată.

Sunt sigură că dreapta măsură se află în câteva reguli la care eu mă întorc de fiecare dată când îmi pun problema toleranței/intoleranței:

– Să îmi formulez propriile mele principii, în acord cu mine și cu nevoile mele;
– Să îmi stabilesc valorile în funcție de credințele mele, construite și sedimentate în urma propriei experiențe de viață;
-Să îmi păstrez flexibilitatea și deschiderea în a asculta și a trece prin filtrul minții și al sufletului, argumentele celorlalți indiferent cât de străine îmi sunt;
– Să îmi las libertatea de a-mi schimba părerea și în ultimă instanță chiar principiile;
– Să îmi interoghez neîncetat conștiința asupra moralității valorilor mele;
– Să îmi iau libertatea de a nu accepta ceea ce îmi face rău, fără a mă lăsa copleșit de sentimentul de vinovăție;
– Să rămân critic (în sensul de analitic) cu mine însumi;
– Să mă iubesc.

Văd toleranța ca pe un copac cu rădăcini puternice dar care rămâne atât de flexibil încât se lasă purtat de vânt în toate direcțiile fără a se rupe, pentru ca la final să revină la poziția lui demnă și verticală.

Descarcă Gratuit Ebook-ul: ”A murit Facebook-ul?”

Descoperă cum funcționează Algoritmul Facebook în 2024 și cum să-l folosești pentru a-ți crește exponențial vizibilitatea și vânzările!

10 metode simple și la îndemâna oricui prin care să crești exponențial vizibilitatea și engagement-ul postărilor tale.

4 răspunsuri

  1. Eu cred că toleranța nu e o virtute ci mai degrabă un viciu.Toleranța e un cuvânt care denotă condescendență.Când tolerezi pe cineva inseamnă că-l consideri inferior și totuși il accepți lângă tine.Când tolerăm trecem cu vederea anumite defecte a celuilalt.Am trăit mult timp in Dobrogea,regiune ce se spune că e un model de toleranță Europeană.Am cunoscut foarte bine minoritatea turco-tătară și cea aromână.Aceste două etnii se tolerează reciproc dar nu se respectă sau acceptă pe deplin.Intre aceste comunități nu există căsătorii mixte.Dacă doi tineri și-ar dori asta presiunea la care vor fi supuși de ambele etnii e colosală și intr-un final vor reuși.In anii 90 a fost in Constanța un conflict major intre cele două etnii datorate unor copii indrăgostiți.Abia in ultii 25 de ani cele două etnii au inceput să accepte căsătorii mixte intre memrii etniei și români.Asta arată că s-a depășit toleranță și s-a trecut la acceptare și respect.Poate mă inșel,dar asta e percepția care mi-au dato cele două etnii cu privire la toleranță.

    1. Mi se pare foarte interesanta perspectiva din care ai abordat toleranta. De ce crezi ca nu se tolereaza si mai ales ce crezi ca a produs schimbarea de atitudine din ultimii ani?

  2. Schimbarea de atitudine e doar intre etniile turco-tătară,respectiv aromână și majoritari.Această schimbare de atitudine nu există intre cele două minorități. Fiecare etnie se consideră superioară celeilalte,iar pe români ii consideră egali cu ei,de aceia au inceput să apară primele căsătorii mixte in ultimii ani.Fiecare etnie consideră cealaltă etnie…impură,să nu folosesc alt cuvânt mai greu.In plus apare și intoleranța religioasă intre ei.Românii nu mai au o astfel de problemă,acceptă religia celuilalt mult mai ușor.Această deschidere a românilor a dus la acceptarea căsătoriilor mixte.Cred că românii au inceput să conștientizeze că fericirea copilului e mai importantă decât tradiția și religia.Pentru cele două minorități tradiția și religia sunt mai importante decât fericirea unui singur individ.

    1. gasesti ca din partea românilor este vorba despre deschidere si acceptare constient asumate sau este doar indiferenta fata de ceilalti? Daca ar fi o reala deschidere mi se pare un imens pas inainte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


litera.ro
10 metode simple și la îndemâna oricui

Descarcă Gratuit Ebook-ul: ”A murit Facebook-ul?”

Descoperă cum funcționează Algoritmul Facebook în 2024 și cum să-l folosești pentru a-ți crește exponențial vizibilitatea și vânzările!