Toleranța. Virtute sau condiționare?

Să fii tolerant este ceea ce se vrea de la tine. Toleranța este o virtute pe care ți-o dorești asociată numelui tău, dacă ești tolerant înseamnă că ești un om bun și asta poate constitui garanția faptului că vei fi apreciat și chiar iubit de către cei din jur.
Ce știm că înseamnă să fii tolerant?
– Să îi accepți pe ceilalți așa cum sunt ei
– Să fii mulțumit cu ceea ce ți se oferă
– Să te accepți pe tine așa cum ești
– Să fii îngăduitor cu limitele tale și ale celorlați
– Să ierți.
De acord până aici? Mi-a scăpat ceva?
Urmând firul logic ar însemna că intoleranța este ceva rău, ceva ce dă măsura incapacității de a fi bun.
Ce știm că înseamnă să fii intolerant?
– Să îi judeci pe ceilalți
– Să nu accepți ceea ce este diferit de tine
– Să fii neîngăduitor, chiar aspru cu tine și cu limitele tale
– Să nu uiți și să nu ierți niciodată nimic.
Suntem condiționați încă din copilărie să dăm verdicte asupra a ceea ce este bine și rău, trecând doar prin filtrul social – o sită cu găuri mari prin care trec de-a valma valori, principii, etică și în ultimă instanță chiar morală. Rămâne doar opinia colectivă pe care ne-o însușim ca și când ar fi a noastră. Intenționat sau poate doar din neglijență cei mari omit să ne arate și sita deasă prin care putem filtra ceea ce vine înspre noi și ceea ce pleacă de la noi. Pe-aceasta o păstrăm nefolosită sau chiar o pierdem în devălmășia vieții și ne trezim cărând cu noi bolovanii societății, străini și lipsiți de sens, dar îi cărăm pentru că așa se face.
Când ești în autobuz și vezi cum o mână se strecoară în buzunarul vecinului de suferință, ce faci? Societatea îți cere să fii tolerant, să îi accepți pe toți, cu bune și cu rele…
Când tu te duci la job, îți faci treaba cum se cuvine și constați că nu ești plătit la nivelul muncii pe care o prestezi, ce faci? Îți spui liniștit că tu ești mulțumit cu ceea ce ți se oferă?
Când simți că nu ești bine, că te-ai îngrășat sau că te-ai delăsat, te-ai neglijat, nu-ți mai acorzi atenție, ce faci? Îți spui că așa ești tu și asta e, te-accepți așa cum ești?
Când îți pui singur piedici,când îți conștientizezi o limitare care te invalidează social, gen vorbitul în public atunci când activitatea ți-o cere, ce faci? Te resemnezi, lași totul așa cum este, ieși din joc, doar pentru că tu ești tolerant cu limitele tale?
Când ai neșansa de a avea alături un partener care te abuzează constant, ce faci? Îl ierți pentru că așa îți cere cutuma, să fii tolerant?
Te numești intolerant atunci când îți iei timp pentru a-i observa pe ceilalți și pentru a decide dacă vrei sau nu să ai de-a face cu ei?
Atunci când tu faci tot ce-ți stă în puteri să…să păstrezi orașul curat, să zicem, ești intolerant dacă simți că te enervezi când celălalt aruncă chiștocul sau ambalajul pe jos? Ar trebui să-l privești cu îngăduință?
Dacă ai condus cu viteză și ai făcut un accident, iar pe viitor refuzi să repeți același comportament înseamnă că ești intolerantă pentru că nu ți-ai uitat lecția primită?
Multe întrebări și lungă discuția pe marginea lor, fără a pune la socoteală că există, cu siguranță infinite alte întrebări pe aceeași temă. Și-atunci, cum fac, până unde tolerez și de unde nu mai tolerez? Toleranța sau intoleranța dau măsura virtuții mele? Este toleranța virtute sau condiționare?
Nu cred că acceptarea necondiționată este garantul toleranței, ci doar o lipsă de implicare frumos ambalată.
Sunt sigură că dreapta măsură se află în câteva reguli la care eu mă întorc de fiecare dată când îmi pun problema toleranței/intoleranței:
– Să îmi formulez propriile mele principii, în acord cu mine și cu nevoile mele;
– Să îmi stabilesc valorile în funcție de credințele mele, construite și sedimentate în urma propriei experiențe de viață;
-Să îmi păstrez flexibilitatea și deschiderea în a asculta și a trece prin filtrul minții și al sufletului, argumentele celorlalți indiferent cât de străine îmi sunt;
– Să îmi las libertatea de a-mi schimba părerea și în ultimă instanță chiar principiile;
– Să îmi interoghez neîncetat conștiința asupra moralității valorilor mele;
– Să îmi iau libertatea de a nu accepta ceea ce îmi face rău, fără a mă lăsa copleșit de sentimentul de vinovăție;
– Să rămân critic (în sensul de analitic) cu mine însumi;
– Să mă iubesc.
Văd toleranța ca pe un copac cu rădăcini puternice dar care rămâne atât de flexibil încât se lasă purtat de vânt în toate direcțiile fără a se rupe, pentru ca la final să revină la poziția lui demnă și verticală.