Ajutor!

Nu rare şi puţine au fost momentele în care am ieşit să mă plimb pe străzile Bucureştiului (şi nu numai) cu teamă. Cu teama de a nu fi agresată verbal, fizic, cu teama de a nu rămâne fără geantă, telefon, portofel, cu teama de a nu ajunge „întreagă” la destinaţie. Şi nu sunt absurdă, nu dau vina pe România, pe sistem, pe oameni, pe orice… lucrurile astea se întâmplă oriunde în lume, la orice oră, în orice zonă. Gândul meu şi marele meu semn de întrebare a fost mereu acesta: „Dacă păţesc ceva în plină stradă, sub ochii lumii… oare intervine cineva? Oare îi pasă cuiva? Oare mai există altruism, simţ civic, ceva… orice?”

Ştiu că mulţi veţi spune că aţi fost martori la diferite evenimente şi că nu aţi intervenit de teamă. Dar măcar aţi pus mâna pe telefon să sunaţi la poliţie? Sau aţi preferat să vă uitaţi în altă parte şi să treceţi pasivi, indiferenţi, pe lângă omul care în clipele alea chiar suferea?

Îmi amintesc un moment care poate mi-a deschis ochii de mică vis-a-vis de lucrurile de genul acesta. Aveam maxim 13 ani şi eram afară, în faţa scării, într-o zi de duminică, ora 14-15, cu o vecină de aceeaşi vârstă cu mine şi stăteam de vorbă. După ceva timp, a trecut pe lângă noi un grup de oameni cu vârste cuprinse între 10-40 de ani. 2-3 puşti din grup rămăseseră mai în spate, au aşteptat ca grupul să se îndepărteze de noi, după care au fugit repede prin noi, mă repet, nu pe lângă noi ci PRIN noi, moment în care au dărâmat-o pe prietena mea, iar unul a călcat-o în picioare. Eu, sportivă fiind şi acţionând sub impuls, am zbughit-o la fugă după ei, l-am prins pe cel care a călcat-o şi am început să-l cert. Bineînţeles că băiatului nu îi ardea de lecţii de viaţă, de cerut scuze, de nimic şi dintr-o dată m-am trezit cu o îmbrânceală şi o palmă. Am reacţionat instant, am ripostat cu un capac sau o palmă după care a fugit. M-am întors la prietena mea, care plângea toată, dar a reuşit să suspine un „Mulţumesc”.

Ei bine, poate că nu am reacţionat exact cum ar fi trebuit, aveam doar 13 ani. Dar nu am putut să rămân pasivă şi să-mi văd prietena pe jos. Au mai fost situaţii în care un individ a încercat să îmi fure portofelul din ghiozdan, în plină zi, în staţia RATB, cu zeci de oameni de faţă. NIMENI, dar nimeni nu mi-a spus nimic, deşi minim 10 oameni vedeau când respectivul era cu mâna până la cot în ghiozdanul meu. După ce am lămurit problema cu el, mi-am recuperat portofelul iar el a plecat, i-am întrebat: „De ce nu mi-aţi spus? De ce v-aţi uitat la el şi nu scoteaţi niciun cuvânt?” La care un domn, pe la 35-40 de ani, îmi spune: „Păi dacă se lua de noi?” Ăla era unu, ei erau minim 30… Am fost foarte supărată atunci pe oamenii din jur.

Iar exemplele cred că pot continua la nesfârşit. Însă de curând am văzut un filmuleţ care m-a făcut să zâmesc şi să îmi spun că DA, SE POATE! Mai sunt oameni care îţi sar în ajutor imediat, pentru că la 1 secundă după s-ar putea să fie prea târziu, mai sunt oameni cărora le pasă şi de cei din jur, mai sunt oameni care sunt oameni!

Iată filmuleţul, uită-te la el, arată-l prietenilor!

Acum spune-mi: ai fost martorul unor situaţii critice? Ai luat atitudine? Sau ţi s-au întâmplat lucruri urâte în plină stradă…a intervenit cineva?

Poate uşor uşor schimbăm ceva…