E atât de interesant cum oamenii uită.
E atât de interesant faptul că trebuie să vedem un om murind sau să auzim că a murit ca să ne amintim că suntem muritori şi n-ar trebui să accelerăm prea tare sau să facem alte lucruri idioate.
E atât de interesant că uităm motivele pentru care ne-am certat cu o anumită persoană.
E atât de interesant că uităm cum am greşit faţă de o anumită persoană.
E atât de interesant că putem să uităm uneori cu ce-am greşit în trecut şi să repetăm greşeala, deşi cu toţii ştim vorba aceea: „Din greşeli se-nvaţă”.
Tindem să uităm foarte multe lucruri care n-ar trebui uitate.
Nu uităm cum au greşit alţii faţă de noi, dar uităm cum am greşit noi faţă de ei.
Suntem nişte ipocriţi, dar, probabil, fără voia noastră.
Creierul ne joacă feste, poate.
Textul ăsta mic, scris în miez de noapte, n-are scop educativ. N-are scop precis. E o frustrare.
Uităm să fim fericiţi. Uităm că timpul e limitat. Uităm că n-are sens să pierdem vremea.
De azi înainte, când voi pierde vremea, când mă voi plictisi, când voi face tâmpenii, îmi voi aminti să-mi amintesc: aş putea să fac ceva ca să fiu fericit acum.
Voi încerca să nu uit să-mi amintesc.
Sper că nu vei uita că ai citit acest text.
Un răspuns
nu spera ca nu vom uita acest text, mai bine bucurate cand ni-l vom aminti 🙂 cel putin eu incerc sa nu imi mai spun „sa nu uit” ci mai curand „poate imi amintesc”, odata ce spui cuvintele „sa nu uit”, uiti ca prin magie 🙂 si inca ceva, am observat ca cel mai des uitam in timp ce vorbim, cand tinem discursuri zilnice de care probabil nimeni nu are nevoie…asa e, avem un creier si ne joaca feste, dar depinde de noi „sa ne amintim” sa fim atenti(asta e discursul de astazi 🙂